”De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în desişul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă şi luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpuşeală. Cerul pare că arde deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculţi, cu frunze de brusturi pe cap, cu mânecile cămăşii de pânză aspră sumese până-n supţiori. Trecem prin satul Tismana, aşezat la poalele munţilor, între două vălcele, de-o parte şi de alta a râului Tismana. Stârniţi de clingătul zurgălăilor copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioşi. Cânii îşi amestecă lătratul în chiotele lor. Din sat ieşim într-o pajişte frumoasă, aşternută pe-o vale care se îngustează din ce în ce. În fund se deschide înaintea noastră ca o poartă în tainica şi întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a munţilor, drumul, şerpuind pe marginea râului Tismana, se adânceşte într-un desiş de castani seculari. Umbra ne învăluie din toate părţile. Un dulce miros de fâneaţă pluteşte în aerul răcoros. În liniştea sfântă a codrului, în măreţia şi sălbăticia acestor locuri, şopotul somnoros al apei, uşoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce picură din straşina de ramuri, toate te farmecă; inima-ţi bate de-un fior neînţeles, ca şi cum ai fi intrat într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitură a drumului, crengile se desfac şi prin ferestruia ce se deschide-n păretele de verdeaţă, se iveşte sus, peste vârfurile copacilor, un turn înalt şi galben. De-abia l-ai zărit şi bolta de ramuri se-nchide din nou. S-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moară, ş-un răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte şi sus, pe vârful unei stânci fioroase, îţi apare în toată fantastica ei măreţie, mânăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi înmărmurit ca la o minune şi nu ştii bine de-i aieve, ori e-n vis, când iată că o nouă privelişte te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mânăstirii, s-aruncă vâjâind, şi cade de la o înălţime ameţitoare peste-o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie, pe careo ia ş-o duce-n undele-i repezi râul Tismana. Drumul ocoleşte-n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem un podeţ şi suim pe-un tăpşan între două ziduri vechi, dărăpănate. În poarta mânăstirii ne iese-nainte «piticul Tismanei», un călugăr mic, spân, cu faţa zbârcită ca un hrib, o mogâldeaţă de om cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune cu fioroasa sălbăticie în care ne aflăm. Intrăm pe sub bolta înaltei clopotniţi, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mânăstiri. În mijloc e biserica plină de scule şi odoare vechi; pe uşile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stânga, spre săritoarea Gurniei se-nşiră, de-a lungul zidului, împrejmuitor, încăperile stareţiei şi chiliile cu două rânduri, în fund arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colţuri ale curţii, liniştita şi măreaţa lavră, ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi vederea e astupată de-o stâncă uriaşă în al cărei părete drept se văd două spărturi negre tăiate în chip de ferestre la o înălţime fioroasă deasupra peşterii, din care iese urlând şuvoiul Gurniei şi trece printr-un canal pe dedesuptul mânăstirii. Acolo sus, îmi spune piticul c-un glas piţigăiat ce n-are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobită-n piatră se retrăgea sfântul Nicodim şi zile, săptămâni întregi se ruga în taină…”

Tudor Arghezi, România Pitorească