A fost odată, ca niciodată..
“Oare cum aș putea să încep a vorbi despre maica Vartolomeia?! Aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o când am fost invitată să scriu povestea întâlnirii mele cu Maica. Atunci, o bună prietenă mi-a spus foarte firesc: “Începe cum încep toate poveștile, cu … a fost odată… !”
Și așa am să încep!
A fost odată, ca niciodată, și cum nu va mai fi vreodată o maică mult dragă și mult iubită, pe nume Vartolomeia. Iar aceasta este o poveste cât se poate de reală și adevărată.
Prima noastră întâlnire s-a petrecut cu trei ani înainte ca maica să plece dincolo. Fiind în trecere prin zonă, mai mult la cererea unor prieteni, am acceptat să urcăm la Schitul Cioclovina de Sus, unde viețuia în acel moment maica Vartolomeia. Habar nu aveam unde mergeam și că aveam să întâlnim persoana care va marca așa de mult viața mea și a familiei mele.
Ceea ce țin foarte bine minte este că, atunci când am ajuns și ne-am prezentat, a rostit acel “Te așteptam!” atât de …neașteptat pentru mine, și pe care atunci nu l-am prea luat în seamă. Toate acele minute scurse la prima întâlnire nu pot fi descrise decât prin două cuvinte: Bucurie și Dragoste. Aceasta era starea pe care aveam să o trăiesc de fiecare dată la întâlnirile noastre ulterioare.
Și acei ochi… Doamne! infinit de albaștri, în care te pierdeai și te duceai, și te tot duceai undeva sus, sus de tot!
La finalul acestei prime întâlniri ne-a dăruit fiecăruia metanii, diverse cărticele de rugăciuni și ne-a uns cu mir. Numai că atunci când i-a venit rândul unuia dintre copiii mei, i-a miruit mâna stângă și i-a spus: ” și mâna aceasta care va fi bine!” Se pare că doar eu am auzit aceasta, fiind chiar lângă el. Și iarăși nu am luat în seamă, repet: habar nu aveam lângă cine mă aflam!
Am plecat! După câteva săptămâni, într-o seară, copilul meu s-a accidentat în parc la joacă, destul de urât, iar soțul meu l-a adus acasă susținându-i mâna stângă deoarece avea dureri mari. În acel moment, instantaneu, mi-am amintit de maica Vartolomeia și de cuvintele ei. A urmat o radiografie și s-a constatat că, deși avea dureri mari, nu era fractură, nu era cazul de pus în gips, ci doar de o orteză pentru 10 zile. Acum pot spune cu siguranță că doar pentru rugăciunile maicii Vartolomeia a fost bine totul.
De atunci au urmat mai multe întâlniri cu Maica, deși nu atât de multe câte mi-aș fi dorit. Și de fiecare dată am trăit aceeași stare de Bucurie și Dragoste, care mă atrăgea ca un magnet.
Ceea ce s-a întâmplat cu copilul meu, s-a întâmplat și cu soțul meu. Cu altă ocazie, fiind la maica la chilie, îmi mângâia brațul stâng, și-mi spunea : ” Va fi bine! va fi bine! Te vei descurca! Te vei descurca!” Ce-o mai fi și asta?!!, mi-am spus, căci începusem să mă acomodez cât de cât cu felul de a fi al maicii. Iarăși am plecat și am uitat de acestea, numai că înainte de pandemie soțul meu s-a accidentat la mâna stângă, mai exact la cot, destul de grav. La spital i s-a spus că este norocos că nu a fost cazul de operație, deoarece în asemenea situații aceasta ar fi fost singura soluție. Cert este că s-a ales doar cu o săptămână de gips și alte două cu orteză. Iarăși, pentru rugăciunile maicii noastre dragi, și spre slava lui Dumnezeu!
Asemenea episoade, când maica “vedea” ceea ce avea să fie, s-au mai întâmplat, căci ne citea ca pe o coală de hârtie. Îmi vedea și știa frământările și durerile fără să le exprim, și avea cele mai potrivite cuvinte pentru a mângâia, bucura, încuraja. Ceea ce era esențial pentru mine și o simțeam ca pe o necesitate era acea stare cu care maica ne învăluia pe toți, și anume Dragostea sa, căci fără îndoială ne lua pe fiecare în parte și ne punea în inima sa.
Atunci când am realizat măsura la care era maica, atât cât am putut eu înțelege, a început să îmi fie teamă și rușine cu mine, însă maica era de o noblețe sufletească extraordinară. Niciodată, dar niciodată nu a spus un cuvânt care să mă rănească, ci dimpotrivă, mi-a dat totdeauna curaj și nădejde. Plecam de lângă maica zburând!
Îmi lipsește mult și îmi este tare dor de ea, însă am convingerea că Dumnezeu și Maica Domnului o bucură acolo unde este, pentru toată Dragostea cu care ne-a primit în sufletul ei minunat.
V.M., București
”Te iubesc până la cer și înapoi!”
”Eram copil când am cunoscut-o pe Maica Vartolomeea.
Îmi aduc aminte de drumul pe care il urcam pe munte, împreună cu mama mea. Iubeam pădurea, cu copacii ei înalți, aerul de munte, stâncile, priveliștea. Când ajungeam în vârf, unde ne întâmpina maica, nu mai simțeam oboseală sau efort, ci doar bucurie. Maica ne primea cu căldura și mereu ne oferea ceai, dulciuri, ce mai primea Sfinția sa de la oameni. Îmi amintesc, odată, când am urcat la maica Vartolomeea, și am întins o pătură pe jos, pe pământ, în fața bisericii și sfinția sa ne vorbea. Atât de simplu, dar profund, atât de smerit, cu o inocență de copil, care pe mine m-a impresionat până la lacrimi. Am mers ani de zile la Cioclovina, până m-am mutat în București, la facultate, și nu am mai ajuns atât de des. În ultimul an de viata, m-am apropiat mai mult de sfinția sa. Cred ca eram și mai matură și cu siguranță sufletul meu a simțit nevoia acestei apropieri. De fiecare dată când veneam la Mănăstirea Tismana, primul lucru pe care îl făceam era să merg să o văd. Nu pot exprima în cuvinte ce simțeam stând lângă maica Vartolomeea. Un sentiment copleșitor, pe care nu l-am mai simțit față de nimeni în viața mea. Când o priveam, parcă mă îmbrățișa cu ochii ei albaștri, ca cerul. Un albastru curat, adânc, în care mă vedeam în toată goliciunea mea și simțeam că stau lângă un înger. Privirea maicii era atât de blândă, încât putea înmuia și cea mai împietrită inimă. Nu imi puteam opri lacrimile, pe care nici nu le puteam explica – nu erau lacrimi de tristețe, nici de deznădejde, nici de neputință. Îmi simțeam toată ființa copleșită. Îmi era de ajuns doar să stau lângă ea, puteam să nu vorbesc nimic. Simțeam că ceva lucrează în sufletul meu. Maica obișnuia să îmi spună, “Te iubesc până la cer și înapoi”. Maica era iubire. Te ridica de la pământ și te urca în cer. Avea o expresie care mie mi-a rămas în inimă, îmi spunea, “Ne auzim la telefonul sufletesc”. Când eram cu maica, parcă nici nu mai eram pe pământ.
Îmi amintesc, într-o seara, când eram în București, m-am pus la rugăciune și eram mâhnită, m-am rugat și am pomenit-o și pe maica Vartolomeea, am zis “Maica, ajuta-mă cu rugăciunile tale”. La ceva timp, când am venit la Tismana, am intrat în camera unde era maica și, când m-a văzut, mi-a spus: “Te-am visat într-o seară, mă strigai, Maica Vartolomeea!, Maica Vartolomeea!”. Maicii îi plăcea să recite poezii, avea două poezii pe care mi le recita când mergeam la Sfinția sa, și eu îi cântam, îi plăceau mult, în special cântările închinate Maicii Domnului. Se bucura ca un copil și cânta cu mine.
“Iubirea e Nemurire. Iubirea e ceva sfânt”, spunea adeseori. “E multă suferință în lume, sunt multe probleme”, ofta maica. Avea o inima atât de mare, încât încăpea o lume întreagă în ea. Citeam din cartea Sfântului Siluan Athonitul și mă gândeam la maica Vartolomeea de fiecare dată când citeam despre iubirea tuturor oamenilor, așa îndemna și sfinția sa. E o mare virtute să iubești toți oamenii și să suferi pentru ei, pentru suferințele lor. E un dar dumnezeiesc. Maica avea mult har de care mă împărtășeam și eu, fiindcă simțeam că plutesc de fiecare dată când eram cu Sfinția Sa. Plecam cu multă pace și cu nădejde, cu lumină în suflet.
În ultimele luni de viață, am început să mă rog Sfântului Nectarie pentru sănătatea maicii. Citeam acatistul, mergeam la Biserica unde sunt moaștele Sfântului. Într-o zi, eram in București, trecusem pe la Sfântul Nectarie, eram cu o prietenă și am întâlnit o altă cunoștință care ne-a spus că se face slujbă de Priveghere la Mănăstirea Antim, de la ora 21 seara, până dimineața la ora 5. Nu mai fusesem niciodată la o slujbă atât de lungă și am hotărât, împreună cu prietena mea, să mergem. În timpul slujbei, preotul rostea o rugăciune pentru cei adormiți și mi-a apărut în minte în acel moment, Maica. Nu am știut de ce, ba chiar m-am mâhnit de acest gând. Am stat până la finalul slujbei, iar dimineața, în jur de ora 10, am primit telefon, că maica Vartolomeea trecuse la Domnul în seara aceea.
Pentru mine, Maica Vartolomeea este Maica Iubirii, este un om sfânt care m-a ajutat mult. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale un înger în trup de om!
Ce bun este Dumnezeu!”
Ileana Maria, Târgu Jiu
Ne-a umplut de bucurie, de nu mai încăpea în noi!
“Stăteam cinci persoane în foișorul Mănăstirii Tismana de vorbă cu maica Vartolomeea: soțul meu, fiica noastră, sora mea cu soțul. Aveam niște emoții foarte puternice pentru că auzisem despre maica Vartolomeea cuvinte deosebit de frumoase, știam că se nevoiește de mulți ani la Schitul Cioclovina de Sus, că este o maică cu multă experiență duhovnicească dobândită în multă suferință, în retragere și rugăciune, și nu în ultimul rând că are darul înainte vederii. De abia așteptam să o cunosc pe maica Vartolomeea, o văzusem la biserică, era o prezență cu totul distinsă și nu îndrăzneam să ridic ochii înspre fața sfinției sale, așa o simțeam de îndumnezeită. În foișor, când a început să vorbească, mi s-au risipit emoțiile pentru că maica avea și simțul umorului, și, după ce ne-am prezentat fiecare, maica ne-a privit atent, de parcă ne-a scanat, apoi ne-a spus fiecăruia un cuvânt. În acest timp am început să îi simțim harul, țin minte că m-a podidit un plâns pe care nu am putut să-l opresc nicicum. Pe drumul de înapoiere spre casă, niciunul din noi nu puteam să ne aducem aminte ce ne-a spus. De abia după mai multe zile, stând din nou împreună, am început, cuvânt cu cuvânt, să ne amintim ce ne-a spus fiecăruia în timpul dialogului. A fost un dialog deplin: am vorbit, am făcut glume, am plâns, am ascultat sfaturi, ne-a binecuvântat, ne-a umplut de bucurie, de nu mai încăpea în noi!”
N.M.
