Jurnal Duhovnicesc
Fragmente
Maica Vartolomeea
“Astăzi, 13 Februarie 2005, încep un nou caiet. Sunt la Cioclovina de Sus.
Aici eu fac mărturisire din viaţa mea exterioară, dar şi din universul gândirii mele reuşesc să descriu frânturi. Desigur, mă străduiesc să fie cât mai adevărate. Sau să existe şi un sâmbure de adevăr în tot ce scriu. De exemplu, dacă voi scrie despre timpul şi atmosfera anotimpului care mă înconjoară în timp ce scriu, este purul adevăr. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu trăirea mea în interior. Aici am mult de luptat cu mine însămi ca să-mi fac ordine în haosul pe care-l am în suflet. Uneori reuşesc să descriu întocmai stările mele sufleteşti, alteori ori nu le scriu ori nu reuşesc să le dau importanţă, căutând stropul de adevăr ce s-ar găsi în ele. Îmi face bine faptul că reuşesc să ţin legătura cu caietul. Dar şi aici trebuie să fac o mărturisire plină de adevăr: Nu pot ţine legătura cu caietul dacă trupul meu nu-l supun la post. De multă vreme aş dori cu adevărat să ţin şi eu 3 zile de post negru. Şi nu reuşesc.
Doamne, te rog, dacă vrei, dă-mi binecuvîntarea Ta cea Sfântă (…). Toată grija mea spre Tine o pun, Maica lui Dumnezeu. Ajută-mă în drumul meu, Sfântul Tău Acoperământ să mă ferească de capcanele celor ce n-au Dumnezeu. Eu consider că Fiul Tău este şi Dumnezeul meu. Ajută-mă, Sfinte Înger păzitor, şi voi, toţi sfinţii, ajutaţi-mă, şi să fie spre Slava lui Dumnezeu. Amin.
Încă n-am reuşit să postesc.”
“Este 14 Februarie, 2005.
Ninge, ninge liniştit. Ninge hotărât. Este ceaţă opacă, nimic nu se vede. Iar sîntem sinistraţi. Eu şi păsărelele suntem vieţuitorii acestui loc sechestrat. M-am sculat cu dor şi drag de rugăciune. Am fost de dimineaţă la rugăciune, la Sfânta Bisericuţă. Ardeau spre bucuria sufletului meu toate candelele. Le-am curăţat, le-am pus untdelemn, am aprins lumânările şi m-am rugat făcând metanii mai multe. Nu le-am numărat. Măcar una să-mi primească Bunul Dumnezeu şi va fi bine.
Apoi am venit la chilie. Cu ajutorul lui Dumnezeu citesc la Psaltire. Pentru toţi morţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, fiecare după al său nume. Doamne, Slavă Ţie! Este ora 9 dimineaţa. Nu este ger, ca dovadă că scriu. Dar afară este ger, în chilie este mai lejer. Tare mult doresc în sufletul meu de multă vreme să postesc 3 zile post negru. Oare voi reuşi?
Doamne, ia aminte la ruga mea şi întăreşte îngerul meu păzitor să reuşesc. Dar spre Slava Ta şi sănătatea sufletului meu. Care suflet este o scânteie din Lumina Ta, Doamne. Te implor, pentru rugăciunile sfinte, de zi şi de noapte, ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor, pentru faptul că ai dat dovadă de nemărginită dragoste răstignindu-Te pentru noi, arătându-ne modul de a ne elibera de coşmarul păcatelor, Doamne, ajută-mă, ajută-mă să fiu roaba Ta şi să te mărturisesc pînă la sfârşitul vieţii mele că Tu eşti un Dumnezeu Adevărat.
Acum să mă mai rog. Să citesc la Psaltire.
M-am rugat. Acum să le dau de mâncare la păsărele. Sunt şi 4 porumbei frumoşi. Şi ei s-au abonat la masă. Uneori mănâncă tot, numai firimiturile mai rămân pentru păsărele. Afară-i tot aşa, ninge, n-am făcut focul. Nu ştiu cât voi sta aşa. Este iarnă, frig, dar păsărelele au viaţă. Au avut iarnă din destul, se joacă printre crăcile de zăpadă pline.”
“Doamne, eu îţi mulţumesc că am avut zile, sau zi bună să pot curăţi burlanele. Acum nici vorba de aşa ceva. Totul este limitat. Puţin pe afară, în Biserică şi-n casă. În rest este pace şi linişte. Cu puterea Bunului Dumnezeu, a Măicuţei Sfinte Pururea Fecioara Maria şi a tuturor sfinţilor, eu pînă acum am rezistat pe planeta Zăpezii. Zăpezi albe imaculate. Şi tot ce mă înconjoară este alb. De data aceasta am rezistat mai bine la acest anotimp iarnă, iarnă adevărată.
Mâncare am, lemnele la adăpost, adăpost am. Biserica la doi paşi. Doamne, Slavă Ţie de tot şi de toate. Şi de sănătatea pe care mi-o dai. Cu sufletul stau mai greu. Trupul încă nu s-a convins că Sufletul trebuie mai întâi servit şi apoi el. Poate de aici mi se trag multe încurcături, multe ispite. Şi nu poate, chiar aşa este. Trebuie să-mi iubesc sufletul care este veşnic şi trupul să-l menţin în limita care se cere pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu.
Acum mă duc la Sfânta Biserică pentru candele.
Am fost. M-am rugat puţin după ce am pus candelele în ordine. Apoi am venit la chilie, era noapte de acum, întuneric. Am mai citit din Vieţile Sfinţilor şi Canoanele din Minei din ziua respectivă. Erau Sfinții Apostoli din cei 70. Unul era Filimon cu soţia sa, Apfia.
În casa lor, Sfântul Apostol Pavel a făcut biserică. Apoi ei, fiind bogaţi, au avut şi sclavi, printre care pe Onisim. După ce ei au cunoscut învăţăturile lui Dumnezeu prin Sfântul Apostol Pavel, s-au încreştinat. Şi istoria ne povesteşte şi despre Onisim care, până la urmă, prin dragostea Sfântului Apostol Pavel şi îngăduinţa lui Dumnezeu, a devenit creştin, apostol al Domnului şi care a murit martir pentru dragostea lui Hristos.
După aceea am citit şi din Bogorodișna Maicii Domnului, Canoanele zilei. Apoi 5 catisme din Psaltire pentru morţi. După care m-am culcat.
Afară ninge şi viscoleşte, dar mai uşor, mai moderat. La început, de cu seară, a început aşa, uşor, în surdină, muzica vântului. Acum este o simfonie mai accentuată. Ce mai iarnă, în formă.
Zăpadă multă şi curată, ger, vânt- furtună, vânt vijelios. Şi ceaţă urâtă şi silnică. Soarele este sechestrat de ceaţă.”
“15 Februarie, 2005.
M-am sculat la ora 430 dimineaţa. De mult nu m-am mai sculat aşa. Cu toate că era vreme rea, eu m-am echipat şi am plecat la Sfânta Biserică. Şi m-am bucurat că după atâtea ore candelele ardeau toate. Era linişte, pace şi frumos în Sfânta Biserică. Viaţa şi bucuria lui Hristos şi a tuturor sfinţior împreună cu Preasfânta Fecioara Maria aici pulsează, aici este izvorul Apei vii. După ce am făcut candelele, m-am închinat, mulţumindu-le din suflet pentru tot şi toate. Am venit la chilie la Nava mea cosmică super. Acum voi citi din Noul Testament, din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon.
Ora 9 ziua. Ceva apocaliptic. Furtună, vijelie uragan, şi ninsoare cu ploaie. Tot ce ajunge jos se topeşte. Ceaţa ca la Polul Nord, şi-i aproape de cerdăcuţ. Păsărelele sunt speriate. De abia câte una, două, vin la masă. Am ieşit afară, am curăţat cerdăcuţul de zăpada topită. Am făcut şi un pic de pârtie până la Bisericuţă. Mâinile mi-au îngheţat. E furie în jur. Iar eu simt cum în suflet se înfurie duhul rău.
“Doamne, Te implor, trimite
Bine Cuvântata Pace peste
Simţirea mea înrăită”!!!
Am nevoie de Tine, Sufletul meu este slab şi repede găseşte motive de tulburare. Mai ales să judec pe aproapele meu. Dar mă întreb, Doamne? Oare nu şi pentru el ai pus preţ de răscumpărare, nu şi pentru el Te-ai răstignit, mult milostive Doamne? Aşa că Te rog încă o dată, cu smerenie şi cu gândul meu către Tine: “Dă-mi mare Pacea Ta cea sfântă şi prin necazuri şi suferinţe să găsim comoara Ta cea sfântă: Să te iubim cu adevărat, cu fiinţa toată, iar pe aproapele ca pe noi înşine!
Da, Doamne, în pământul adânc al suferinţei şi al durerii, al necazurilor de tot felul, descoperim comoara Ta: Dragostea de Tine şi de aproapele, care este de asemenea fiul Tău. Tu nu ai răutate, nici nu ţii minte răul! Tu eşti o Lumină pentru noi. Să mergem drept pe drumul ce duce la Tine. Doamne trebuie să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci cu mine. Dacă Tu nu m-ai fi ajutat, viaţa mea ar fi fost o ruină, dar aşa trăiesc şi iubesc, deci sunt Vie. Vie datorită Ţie.
Este drept şi aş vrea să ştie toţi, eu am fost o marginalizată şi nu m-am încadrat în societate. Fiind ocolită, gunoi la margini de apă, de ape. Dar Tu m-ai ridicat cu delicateţe, cu dragoste şi cu dorinţă Dumnezeiască, ca din rebuturile vremii să faci un fiu, o fiică a Ta, spre Slava Ta.
La Tine totul este cu putinţă, fiind un Dumnezeu Mult milostiv, şi cu dragoste mare faţă de om. Şi apoi Doamne, eu mult am greşit în faţa Ta, de aceea trebuie să iert şi eu pe aproapele meu ca să mă ierţi şi Tu degrabă pe mine.
Vijeliea continuă. Dar muzica ei nu mă deranjează. Încă un bine şi ajutor de la bunul Dumnezeu.
E linişte şi pace în sufletul meu, în corpul meu îmbătrânit de ani (66). Doar gândurile se strecoară, se pogoară din Cerul minţii în inima mea, făcând rugăciuni cât e cu putinţă de curate şi adevărate către Slăvitul Împărat Iisus. Doamne Slavă Ţie!
Să mă mai rog.”
“M-am rugat, am fost la Sfânta Biserică. Am făcut închinăciuni la Mântuitorul şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Este dureros că mintea nu stă cu mine la rugăciune, ea umblă hoinară în trecutul întunecat, în prezentul neliniştit şi cu întrebări, cu stări de răzbunare, de dreptate pe care mi-o face ea şi care înaintea lui Dumnezeu este o cârpă, ba uneori se şi mândreşte cu nu ştiu ce închipuiri, apoi alteori ca o nălucă şi năucă se avântă în viitor, tot aşa făcând planuri şi vorbind cu nu ştiu ce persoane. Doamne, este greu, tare greu, să te rogi aşa. Dar eu nădăjduiesc în Mila Ta, că ea [mintea], văzându-mă cu trupul mereu la rugăciune va veni și ea să mă însoţească şi să se roage Ţie cu multă pocăinţă şi cu regrete dureroase, părându-i rău de desfrânarea ei, de nestatornicia care a stăpânit-o sau de care s-a lăsat stăpânită. Atunci poate vine şi Duhul Tău, căci Tu ai spus , unde sunt 2- sau trei, voi fi şi Eu cu ei (Matei v.18-20). Să fim: trup, suflet şi Duhul Tău cel sfânt.
Este ora 1 ziua – furtuna n-a slăbit din intensitate. Vreme cu lacrimi şi vijelie – vreme acră şi cu urlet de mişcare. Uneori totul pare încremenit: nici vînt, nici mişcare, totul pare într-o tăcere profundă.”
“Ora 5. Se lasă noaptea apăsătoare cu chipul morţii, având în spatele ei o viaţă formată din vise care se destramă ca balonul format din săpun. Se destramă la cea mai mică mişcare a trupului. Visele, unele dintre ele spun adevărul, altele sunt minciuni dezgustătoare, produs al simţurilor, neordonate, necontrolate, neechilibrate. Vremea: Vântul din haosul lui s-a mai oprit, dar plouă şi ninge, zăpada se macină. Domnul a dat-o, Domnul o ia. Este frig şi sinistru afară. În Bisericuţă este frumos, dar nu mai pot sta multă vreme la rugăciune. Mi-am luat cărţile la chilie. Aici este linişte, și mai cald. În Bisericuţă este foarte bine, dar acum, când bate vântul, este un curent care te nimiceşte.
Încep să mă rog. Doamne, ajută neputinţei mele, ajută necredinţei mele, să merg pe drumul Tău cu paşi mici dar siguri. Să nu dau nici la stânga, nici la dreapta.
Am spus mai sus despre evadarea minţii în cele patru colţuri ale zării, dar acum ea poate nu ştie, nu poate, nu vrea, dar tare mult mă deranjează de la scopul meu. Fiecare component al fiinţei mele îmi este frate. Trebuie pentru Dumnezeu să am dragoste şi răbdare. Mergând aşa spre patria păcii, a dragostei, mi se descoperă multe taine. De exemplu, să mă iau pe mine însumi: Sunt descompusă, nu este acord între trup cu inima, între suflet cu mintea şi cugetul. Fiecare trage spre el. Trupul – să lenevească, să nu se ostenească cu fapte bune, să facă ce vrea el. Inima, de asemenea, este needucată, neîngrijită, se asociază cu mintea şi se pun pe judecată, pe clevetit, pe bârfit, pe răzbunare, şi aşa mai departe, mintea – nici nu mai vorbesc, este în stare de orice dacă conştinţa n-ar fi încă vie să o strunească şi să o ţină acasă. Cugetul – ce să vorbesc, dacă nu-i dai cele sfinte gânduri, el face cel mai mare rău sufletului care este lăsat de Dumnezeu. Deci, cel mai mult sufletul pierde, apoi, după suflet, şi trupul, şi gata – ruina este sinistră, zidurile ei fără viaţă şi vederea omului îţi transmit fiori şi durere, gândindu-te că şi-n omul acesta a fost viaţă. Deci, iată, casnicii au fost duşmani şi au ruinat tot. Cine a dezbinat acest locaş, decât numai diavolul cu acordul nostru. El a dezbinat, el stăpâneşte. Doamne, te implor, fă milă cu noi, ajută-ne să ne unim cu Tine, să te slăvim în veci de veci. Şi mai este ceva. Dacă noi pe noi ne suportăm în clipe de război, de laşitate, de lipsă de voinţă pentru a dori binele, apoi şi pe aproapele nostru să-l iubim, să avem răbdare cu el, precum avem cu noi. Doamne Slavă Ţie, Slavă Numelui Tău minunat. Slavă, Doamne, Bunătăţii Tale nemărginite şi neajunse, necuprinse cu mintea îngerească; iar cu cea omenească greu, greu se ajunge la Ea.
Mă rog, adică citesc din Ceaslov, din Psaltire şi tare sunt tulburată de gânduri de tot felul. Războiul este greu. (…) Se luptă să mă descurajeze şi să renunţ la rugăciune. Dar am aflat sau, mai bine zis, mă întăresc cu duhul, lui Dumnezeu zicând şi mărturisind în faţa Lui neputinţa mea, slăbiciunea mea, păcatul meu. Şi mă rog cu dorinţă mare să ne ierte pe toţi. Că toţi suntem păcătoşi. Toţi, nici unul care este pe pământ nu-i drept. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii. Ţie se cuvine Slavă şi Cinste. Ţie Ţi se cuvine Binecuvântare şi Mărire.
Merg mai departe cu rugăciunea.”
“21 Februarie, 2005, Luni. Sfânta Luni.
M-am sculat cu sufletul răvăşit. Dar nu aşa de formă, cu putere. Noaptea, somnul mă duce cu voia mea în mormântul morţii. Nu o oră, două, 3, 4, ci 10-12 ore uneori. Este tragedie mare. Dacă Bunul Dumnezeu nu intervine, eu de pe acum mă consider moartă sufleteşte. Mă las în voia lui Dumnezeu. Am fost la Sfânta Biserică, am plâns, m-am rugat. Am simţit după un timp, ajutorul lui Dumnezeu, în sensul că am făcut metanii mai multe şi 600 închinăciuni. Le scriu pentru că totul este relativ. Şi vin zile când cobor în nesimţire, atunci mă uit la zilele din trecut, la unele din zile şi văd că făceam metanii, închinăciuni, rugăciuni şi toate acestea mă îndeamnă să încerc să mai fac, să mă salvez. Dar nimic nu se face fără ajutorul preţios al lui Dumnezeu. Cu Sfintele şi preţioasele rugăciuni ale Preasfintei Fecioarei Maria şi ale tuturor Sfinţilor. Eu cred că este vară şi văd o gâză că se îneacă şi luptă să se salveze; eu o scot, o salvez, dacă sunt pe acolo. Am zis astăzi: Doamne, eu sunt o muscă în faţa Ta, salvează-mă de la moarte, mă lupt şi ea mă biruieşte, eu vreau să fac voia Ta şi tot voia mea o fac şi, cu bună ştiinţă şi voinţă, merg la moarte. Doamne salvează musca de Vartolomeia. Salveaz-o pentru slava Ta cea mare.
(…)
22 Februarie, 2005, ora 830 dimineaţa
Iarnă, iarnă, ninge, ninge şi-i ger. Ceaţă şi vânt.
Eu citesc, mă rog şi merg şi la Sfânta Biserică. Doamne, Slavă Ţie.
În chilie se simte gerul, n-am făcut focul, poate mai târziu.
Mă rog cu picătura, dar multe prigoane vin asupra mea şi mă necăjesc. Dar după o vreme de chin, am zis: Doamne, ajută-mă şi linişteşte sufletul meu bântuit de cugete şi gânduri viclene. Şi, Doamne, s-a făcut lumină şi Domnul Dumnezeul meu m-a liniştit învăţându-mă cum să-L chem mereu în lupta sufletului meu cu duhul răului. Dar ce fac cu lupta pe care o duc cu pântecele nesăturat. Doamne, fă ce Tu ştii şi scapă-mă de acest balaur. Precum pe mulţi ai scăpat. Doamne, Slavă Ţie. Slavă Luminii Tale, Slavă Puterii şi Milei Tale.
Este ora 1030. Tot frig, ninge, zăpada se aşează în troiene. A trecut ziua cu rugăciune şi ore de citit. Nimic altceva. Vânt, frig, ceaţă, zăpadă, ba şi ploaie. 10 ore de somn cu întrerupere între 12-1.
23 Februarie, 2005. Sfânta Miercuri.
Astăzi m-am sculat la 7. Întuneric. Se părea că zorile se arată mai timid, dar se arată. M-am îmbrăcat repede, afară era lapoviţă. În biserică linişte şi pace. Candelele ardeau toate. Le-am curăţat mucurile, le-am pus ulei, am aprins lumânările şi m-am aşezat la rugăciune, făcând rugăciuni începătoare. Şi am început să-mi fac canonul: Doamne Iisuse, Dumnezeule bine eşti cuvântat. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Sfinte Mare Proorocule Ilie, Sfinte Sfinţite Nicodim, Sfinte Îngere, Păzitorul vieţii mele, Sfântă Cruce, Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil. Şi voi, Sfinte Puteri şi toţi Sfinţii, şi am făcut, cu ajutorul celor de Sus, 300 de metanii şi 1500 de închinăciuni. Ieri am făcut 200 de metanii şi 1200 de închinăciuni. Nu mă laud cu aşa ceva, ci numai doresc să arăt că Bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi m-a ajutat să mă mişc din groapa morţii, din mormântul nesimţirii mele.
Ajută-mă, Sfinte şi Stăpânul nostru, al tuturor, Dumnezeul părinţilor noştri, să merg mai departe. Astăzi, în schimb, n-am mai făcut nici o rugăciune, nici un psalm n-am citit.
Acum este ora 8 seara. Ceaţa s-a mai retras din batalioane şi Luna tronează pe cer. Lumina ei m-a stimulat şi pe mine. Am ieşit afară şi am vorbit eu cu ea, nu, ea n-a spus nimic, ci doar radia de fericire de lumină. Căsuţa era sub lumina ei. Intrase în casă pe fereastră şi se fixase pe uşă. Afară este mai cald şi, semn că luna-i pe cer, mâine va fi soare şi cald. Dar troienele din jurul nostru mă înfioară. Sunt mari şi neuniforme. Pe căsuţă dinspre partea de nord, zăpada este de aproape un metru. Am fost la Bisericuţă singurul meu refugiu, bine, şi chilia. Dar Biserica este ceva viu.Ceva care m-a ajutat să trec cu bine clipe grele din sufletul meu în acestă iarnă care cred că nu s-a terminat. Oricum, eu cred că Bunul Dumnezeu mă va ajuta să trec cu bine şi restul iernii şi restul zilelor din viaţa mea. (..) Asta îmi dă speranţe şi credinţa mai mare că Bunul Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Ci să fie viu şi să-L slăvească pe singurul şi adevăratul Dumnezeu. Am mai spus şi mai repet să-mi intre în suflet, în cuget, în fiinţa toată: nu doresc să stau degeaba aici. Dacă toată viaţa am muncit sub ascultarea de oameni, oare acum nu-i păcat să nu muncesc sub ascultarea lui Dumnezeu? El m-a ajutat în primul caz, El mă va ajuta şi acum, fără El nu pot face nimic. Şi mai adaug cu sinceritate că mă ajută, în sensul că îmi place şi doresc să trăiesc această perioadă a vieţii mele cu adevărat şi cu dragoste să fac Voia lui Dumnezeu, nu voia mea. Am nevoie de Tine, Doamne, nu mă părăsi, nu mă uita, nu uita de viermele – de musca de la Cioclovina, cota 975 m.
Nu-mi este somn. Semn bun.”
“28 Februarie 2005, Sfânta Luni
Ultima zi din Februarie 2005. La anul mă voi mai întâlni, dacă voi mai fi.
A stat ninsoarea, a răsărit soarele, ceaţa s-a îndepărtat, s-a risipit în nori uriaşi şi călători.
Totul este plumburiu scăldat în lumina de soare. Toţi copacii din îndepărtări şi chiar din apropiere sunt îmbrăcaţi în promoroacă, în zăpadă.
Se vede Sfânta Mănăstire. Este linişte şi pace. Păsărelele au venit la mâncare. Am făcut curat pe cerdăcuţ, dar este ger, ger aspru. Zăpada, aici la Cioclovina, este mare. Trăiesc într-o lume de basm. Dar sufletul meu nu-i mulţumit, nu mă rog consecvent. Fac pauze şi nu-i bine. Cum Doamne, cum să pătrund până la Tine, cum să Te păstrez mereu, mereu în sufletul meu? A trecut şi ultima zi din Februarie 2005. A trecut şi noaptea cu 2 ore şi jumătate de priveghere. Mulţumesc din suflet, Doamne, şi ajută-mă să-Ți mulţumesc mereu cu recunoştinţă, şi atunci când eu cred că nu-i bine şi sufăr. Şi atunci când zic că este bine şi mă bucur. Dar cred că cel mai frumos drum al clipelor mele este lumina pocăinţei. Pe ea să o am tot timpul şi să mă smeresc cu adevărat în sufletul meu bolnav şi nevindecat de păcat.”
“9 Aprilie, 2005. Sfânta Sâmbătă
Am făcut treabă, m-am şi rugat, dar metanii şi închinăciuni n-am făcut.
Am refăcut straturile din grădiniţă. Am pus 14 rânduri de cartofi şi 18 cuiburi de fasole. Afară a fost o zi cu nor, se aşteaptă ploaie. M-am spălat, m-am pieptănat, am făcut mâncare şi pentru mâine. N-a fost nimeni. Dar eu m-am învăţat cu singurătatea. Zis singură, dar Îl simt pe Bunul Dumnezeu, pe Măicuţa Domnului şi pe toţi sfinţii. Altfel singurătatea este ucigătoare-sinucigaşă. Mai sunt 3 săpămâni până la Învierea lui 2005. Doamne ajută-ne să apucăm Sfânta Înviere a Ta. Astăzi am făcut puţină curăţenie în Sfânta Biserică şi am zis cu glas tare:
“Doamne, dacă Tu spui că eşti Iubire
Miluieşte-mă şi pe mine cu Iubirea Ta.
Miluieşte-mă cu ea şi nu mă lăsa.
Doresc mult să am parte de Tine.”
Este păcat, Te-ai lăsat să Te cunosc, ajută-mă să pot fi luptător, lucrător în patria poruncilor Tale. Apoi să nu mă mai despart de Tine. Tu şi numai Tu vei fi pentru mine Coroană. Nu-mi trebuie altă recompensă decât să fiu cu Tine în veşnicie. Este 1430. Este nor şi răcoare. Tare mult vreau să mă mai rog. Nu m-am rugat. Am făcut curat prin chilii şi pe cerdăcuţ şi săliţă. Spălat pe jos în săliţă şi pe cerdăcuţ.
N-a venit nimeni, este linişte şi pace, se vede că vine Sfânta Duminică.
Doamne, Slavă Ţie că mai pot face treabă. Eu nu mint, spun adevărul: Numai puterea şi mila lui Dumnezeu mă ajută. Când vreau şi trebuie să fac ceva spun: “Doamne Dumnezeul meu ajută-mă, Te rog, Te implor.” Apoi după ce fac, nu-mi vine să cred că eu am făcut. Dar numai Bunul Dumnezeu mi-a ajutat. Trebuie mult de tot să-I fiu recunoscătoare şi să mă rog Lui în tot momentul.
Eu nu-L cunosc pe Dumnezeu decât ca bunătate, răbdare, multă răbdare, tandereţe şi multă milă. Multă milă şi dragoste nemărginită. Eu, fiind în legătură cu Această Putere divină, că nu ştiu cum să mă exprim, nu pot să nu recunosc că dintr-o fiinţă handicapată fizic şi psihic mă ajută să devin Om normal şi mai ales, mai ales să vorbesc cursiv şi horărât despre existenţa Sa. Eu care eram mută, surdă şi oarbă şi stană de piatră, acum sunt vie, gândesc, vorbesc şi fac fapte în viaţa virtuţilor, în mişcarea energiilor divine. Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri,
Să fii binecuvântat.”
