Maica Vartolomeea, pustnica cea iubitoare din Schitul Cioclovina de Sus, a trăit o viață monahală obișnuită, în formele sale exterioare, în obștea Mănăstirii Tismana. Cu toate acestea, sufletul ei a ars pentru Dumnezeu precum o torță, care avea să lumineze și să transfigureze Schitul Cioclovina de Sus, prin retragerea sa, de la vârsta de 60 de ani, până la sfârșitul vieții sale.

Această maică de Pateric Românesc, ne-a arătat că o persoană micuță și firavă, cu ochi albaștri ca cerul, poate ajunge pe culmile cele mai frumoase ale sfințeniei, făcând din iubirea de Dumnezeu și de oameni început și sfârșit al vieții sale. Străbătând în lung și în lat versanții nevoinței pentru dobândirea dragostei și mântuirea sufletului său, nu de puține ori a fost nevoită să lupte cu bărbăție, cu adâncă smerenie și nădejde în mila lui Dumnezeu. Pentru aceasta Domnul i-a și dăruit o sfântă biruință.

În viața de zi cu zi, maica Vartolomeea se purta cu multă simplitate, avea un chip blând, luminos, iar prin zâmbetul ei radia în jur o tainică dragoste pentru oameni și pentru Dumnezeu. Statura sa duhovnicească se clădea armonios din trăirile ei, din tot ce a dăruit lui Dumnezeu și oamenilor, urcând pe treptele desăvârșirii învăluite în veșmântul smereniei și al simplității. Ne-a arătat într-un mod subtil, dar totodată clar, că: ”Iubirea va salva omenirea”.

În pustia Cioclovinei de Sus, maica Vartolomeea s-a dăruit complet lui Dumnezeu. Pătrunsă de sfințenia și adâncimea duhovnicească ascunsă în acest loc, parcurge cu răbdare traseul isihast sub coordonatele duhovnicești: rugăciunea neîncetată, postul însoțit de metanii și închinăciuni, meditarea la moarte și la Patimile Mantuitorului Hristos, citirea din Sfânta Scriptură și a învățăturilor Sfinților Părinți (Filocaliile și Patericul), pocăința neîntreruptă, cu zdrobire de inima, plânsul pentru păcate și, mai presus de toate, dragostea pentru Dumnezeu, pentru oameni și pentru întreaga făptură.

Chipul blând, frumos și primitor al pustiei se arată, mai târziu, un cuptor în care sufletul maicii Vartolomeea se lămurește ca aurul în topitoare, așa cum găsim scris în însemnările sale: ”Deci, după cum se vede, am intrat în luptă cu războiul nevăzut. Este mare bucurie pentru suflet când descoperi asemenea lucruri și le trăiești!”

Fiind ancorată în acea frământare sau neliniște existențială specifică omului care dorește să-L urmeze pe Mântuitorul Hristos, s-a rugat mult. Numai Dumnezeu și Maica Domnului au cunoscut strigătele și lacrimile maicii. Totul s-a desfășurat sub o luptă îndelungată și înfricoșătoare cu propriul eu. Într-una dintre însemnările sale, din anul 2006, maica afirma: ”Numai cu jertfe, cu renunțare la viața ta te poți elibera de coșmarul eului tău. Am să cunosc un Dumnezeu viu, puternic, care cu dragoste multă mă va ajuta ca iubirea de sine să o transform într-o iubire nebună după Hristos”.

Cuvintele pe care adesea le rostea: ”Trăiți ca să iubiți și iubiți ca să trăiți!” precum și ”Iubiți și iertați ,și iertați și iubiți!” erau sinteza și rodul a mulți ani de rugăciune cu lacrimi și posturi crâncene. Luptele cu gândurile, cu neputințele trupului și cele de la lume, au fost purtate cu multe căderi și ridicări. ”Pustia are legile ei”, spunea maica Vartolomeea, iar ea le-a respectat cu sfințenie. Lupta duhovnicească a purtat-o cu bărbăție și hotărâre, și astfel s-au născut cele mai frumoase cugetări pe care, la vremea potrivită, le-a așternut în scris: ”Doamne, te rog, fă frumos în sufletul meu, așa cum este la Cioclovina! Te voi iubi, Te voi slăvi!”

Om de o infinită delicatețe și sensibilitate, maica Vartolomeea a iubit pe Dumnezeu, a iubit oamenii, cerul, soarele, stelele și toate vietățile. Din însemnările sale, transpare acea persoană însetată de iubirea pentru Dumnezeu, dar și pentru natură, pe care atât de frumos o descrie prin firea sa poetică. În iubire cuprindea toată creația lui Dumnezeu și tot din iubire izvora fericirea ca fusese aleasă mireasă a lui Hristos încă din tinerețe.

Însuflețită mereu de dragostea pentru Hristos Mântuitorul, a ajuns la măsuri și trăiri duhovnicești pe care le ascundea cu multă discreție sub mantia neputințelor trupești sau ale bătrâneții. Inima ei strălucea precum un diamant îndelung șlefuit, revârsând în jur noblețe sufletească, răbdare și o totală lepădare de sine.

Lucrarea rugăciunii neîncetate au născut în sufletul maicii un singur gând și un singur țel: Dragostea, pentru Mirele Său, Hristos (care se revarsă și în dragostea pentru semeni), unirea inimii sale cu El, aici și în veșnicie. Acestă realitate interioară s-a reflectat în fiecare cuvânt pe care maica îl rostea, în fiecare sfat pe care îl împărtășea cuiva și, mai presus de toate, în însăși prezența sfinției sale. Maica Vartolomeea a fost un om al dragostei, un om al rugăciunii, un om lui Dumnezeu. În ceasuri de taină șoptea că ”scumpă este rugăciunea” , deoarece numai rugăciunea a susținut-o în anii de grea pustie, la o vârștă așa de înaintată. Când a primit blagoslovenie să se retragă la schitul Ciocloviana de Sus, maica Vartolomeea împlinise deja 60 de ani. Canonul său de sihăstrie îl făcea cu multă durere, cerând Bunului Dumnezeu statornicie pentru a îl putea îndeplini și a nu da înapoi de la lupta duhovnicească. Avea darul lacrimilor și plângea mult, atât pentru sine cât și pentru durerile celorlalți. Aceasta a fost, poate, lucrarea sa cea mai mare, dragostea de a primi și a împărtăși din darurile sale tuturor celor ce o căutau cu inima împovărată de durerile și necazurile vieții. Popas de mângâiere a celor îndurerați și rugătoare pentru sufletele tuturor, maica Vartolomeea a trăit mai puțin pentru sine, mai mult pentru Dumnezeu și pentru oameni.  

La sfârșitul vieții sale a primit cu seninătate toate suferințele pe care le-a îngăduit Dumnezeu pentru a face mai strălucitor sufletul ei. Așa cum, în timpul vieții, a fost extrem de curajoasă, și la sfârșit a dat dovadă de mult curaj. Îndelunga suferință sufletească și trupească pricinuise în ea harul împreună-pătimirii, care o făcea să înțeleagă și să privească cu multă dragoste și îngăduință spre neputința omenească. Despre suferință, spunea ca este ”scaunul iubirii”. Maica Vartolomeea mult a iubit-o, pentru crezul ei, că în suferință ne asemănăm cu Mântuitorul Hristos și ne regăsim ca fii ai lui Dumnezeu.

Chipul duhovnicesc al maicii Vartolomeea își are, precum o imagine evanghelică, centrul de greutate în virtutea dragostei, născute din lepădarea de sine și experiența retragerii în ”pustia dinlăuntru”, chip al întâlnirii cu Dumnezeu. Prin felul cum și-a trăit viața și chemarea monahală, imaginea ei se revarsă în amintirea noastră în lumini calde și diafane, zugrăvite de un tainic iconar, care, ridicând ușor vălul, lasă să se ivească pe pânza inimii o adevărată și statornică maică iubitoare a pustiului. Pustnica dragostei, prin excelență, ne-a arătat prin pilda vie, în vremurile din urmă, că Hristos Mântuitorul este Iubirea veșnică în care omul, trăind experiența regăsirii și a comuniunii cu Dumnezeu, devine, prin har, sfeșnic al iubirii și rază netrecătoare, din Lumina lină a Celui ce l-a creat.