”Cioclovina , visul meu de-o viață, viața mea de vis!”

Locul ciumaților

”Drumul urcă pieptiş de la Mânăstirea Tismana, agăţându-se de pantele muntelui. E un drum mâncat de ape, pe care, dacă urci la pas, mergi mai bine de un ceas prin pădurea golaşă acum, în prag de primăvară. Apoi apuci pe o potecă, iar ea te duce spre vârf, cale de alt ceas. La capăt, printre steiurile de stâncă şi cenuşiul fagilor se iţeşte albastrul fumuriu al cerului, care se zbate să iasă din iarnă. O bisericuţă mică, de piatră, văruită în alb şi îmbrăcată în şiţă, îţi spune că ai ajuns. Eşti la Cioclovina de Sus, pe un pinten de munte. De jur împrejur sunt numai prăpăstii, singura graniţă e văzduhul. Un cuib de vulturi, rupt de tot restul lumii. Doar tu şi cu Dumnezeu. Lumea, cu bucuriile şi durerile ei, cu păcate şi virtuţi, a rămas departe, în urmă. Parcă în alt ev.
Lăcaşul a fost durat în anul 1714. În acele vremuri, aici erau aduşi bolnavii de ciumă, de care lumea fugea mâncând pământul, şi care trăgeau să moară. Erau târâţi până sus şi izolaţi în munte pentru ca molima să nu se mai răspândească. Aici nu se trăia, ci se murea. Un loc blestemat, un loc al chinurilor, pe o gură de rai. În locul acesta a vrut maica Vartolomeea să-şi aştearnă rugăciunile.”

”Când a primit binecuvântare să se sihăstrească, în anul 1998, aici nu mai era decât străvechea bisericuţă în curs de restaurare. În rest, nimic. Doar muntele, cerul şi pădurea cu jivinele ei. Dar ea a vrut să rămână aici pentru totdeauna. Împlinise anii de încercări în ascultări, iar dorul după rugăciunea în singurătate o mistuia. Avea 60 de ani, dar inima îi era tânără şi curajoasă.

Mușcătura și sărutul pustiei

Întâi i-a degerat obrazul, pentru că se culca pe scândurile îngheţate bocnă. Şi acum are partea dreaptă a lui mai roşie decât cealaltă. Apoi piciorul, pe care l-a scos într-o noapte de sub folia de nailon cu care se învelea. Maica Vartolomeea tăinuieşte încercările prin care a trecut, aşa că despre suferinţele răbdate am aflat de la o altă monahie, care-i ştie bine viaţa. Când am întrebat-o dacă nu i-a fost frig în plină iarnă, în vârf de munte, mi-a spus doar atât – “Ieşeam afară, în muşcătura gerului, iar când intram înapoi, mi se părea cald.”
Când a ajuns la Cioclovina a trebuit să-şi dureze un adăpost. Avea la îndemână lemn şi cuie rămase de la restaurarea bisericuţei. A aşezat câteva scânduri pe pământ, închipuind o podea. Apoi, din crengi, a construit un soi de colibă, pe care a acoperit-o cu o folie de nailon şi a legat-o cu sârmă. Acum avea un adăpost de ploaie, dar înăuntru nu putea să facă foc, pentru că şi-ar fi topit bruma de acoperiş. Aşa că toată iarna s-a “încălzit” cu o candelă improvizată dintr-o cutie de pateu, în care punea puţin ulei. A rezistat în chilia aceea un an de zile. “Dar eram fericită! Într-o zi am ieşit afară şi am simţit aşa o bucurie, încât am zis – «Cioclovina, ăsta-i visul meu de-o viaţă şi viaţa mea de vis!» Nu adia niciun vânt, dar când am ieşit, a venit aşa, deodată, o boare şi a scuturat crăcile de zăpadă pe faţa mea. Pentru mine a fost ca şi cum locul mi-ar fi răspuns printr-un sărut. Cu fericirea aia nu ştiu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată…”

Sihăstria

–Cum începe ziua aici, măicuţă?

-Începe frumos. Lumina taie parcă tot covorul ăsta de nori de noapte şi săgeţile care vin la orizont anunţă soarele. Lumina îţi dă putere! Într-o iarnă, nu mai văzusem soarele de vreo două luni de zile şi eram necăjită rău, fiindcă eu depind foarte mult de el. Aşa că am intrat în chilie şi m-am rugat cu rugăciune sinceră la Maica Domnului. Am simţit pe loc că mă mângâie şi când am ieşit iar afară, nu-mi mai era frică şi necaz pe zăpadă că nu e soare. Mi s-a schimbat cugetul în bine. E o mare experienţă să stai la pustie. Că multe lucruri înveţi în singurătate şi în sihăstria adevărată. Cel mai mult înveţi să-l iubeşti pe aproapele tău, aşa cum este el.

-Cum să înveţi asta singur, în vârf de munte, fără niciun om prin preajmă?

-Sunt oameni destui, ţi-e plină mintea de ei: uite, cutare ţi-a făcut cutare, uite-aşa… Şi atunci, eu stau liniştită şi îi zic gândului: “Du-te la Mântuitorul, vezi ce zice El, că eu nu ştiu să gândesc”. Asta e şi o probă de smerenie, şi un ajutor nepreţuit din partea lui Dumnezeu. Uite-aşa, stai în pustie, nu te deranjează nimeni, dar te deranjează gândurile. Şi până nu te împaci cu toţi oamenii pe care i-ai cunoscut, până nu înveţi să-i iubeşti necondiţionat, gândurile nu te lasă. Eu mă şi rog pentru toţi oamenii cu o rugăciune intensă.

-Singurătatea asta deplină în care trăiţi nu e, uneori, mult prea grea?

-Este grea, dar şi ajutorul este mult din partea lui Dumnezeu. De multe ori mă culcam, că nu mai puteam să mă rog… Vin şi demoni, şapte demoni ne luptă pe noi, şi cel mai periculos este demonul accediei, care vine cu deznădejde şi nesimţire. Te paralizează şi îţi dă o indiferenţă, că, de unde până atunci credeai în Dumnezeu, în frumuseţe, deodată ţi se schimbă traiectoria şi nu-ţi mai vine să crezi în nimic, şi îţi dă şi o moleşeală, de nu mai poţi… Eu cred că de acolo numai Dumnezeu te mai poate scăpa. E ca o mlaştină: când cazi în ea, orice ai face, nu te mai poţi salva, te tot duci la fund; trebuie să vină cineva din afară, de Sus, de undeva, să-ţi întindă o mână de ajutor, să te salveze. Într-o dimineaţă, m-am sculat tare răvăşită şi am zis: “Doamne, m-ai uitat, sunt sigură că m-ai uitat!” Şi a venit răspunsul: “Dacă te uitam, nu te mai sculai!” E grea singurătatea, da, dar dacă Îl ai pe Dumnezeu, atunci se uşurează. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să Îl cauţi în orice făptură, în orice loc, în orice fir de iarbă care răsare, şi să te bucuri, că este un dar mare de la Dumnezeu.”

George Crăsnean

”(…)Astăzi când scriu suntem în 18 Februarie 1999, Joi.

Aici în colibă este acceptabil, dar viscolul tot praful îl bagă aici. Și frig, și praf, nu știu cum rezist. Nu știu cum, și cu corpul sunt bine, nu mă doare și nu mi-e frig. Mila lui Dumnezeu. În fiecare zi mă pipăi ca să văd dacă mai simt, dacă nu cumva am înghețat.

Și mă mai rog, că de aici îmi vine putere pe care o dirijez spre inimă, spre creier, spre suflet, spre cuget și spre simțiri, în ultimul rând. Pentru că toate și de toate am nevoie. Corbii croncănesc deasupra mea, prevestesc iarna, iar unul din ei a trecut chiar pe lângă nava mea.

”Doamne ajută la toată omenirea și ajută-mi și mie. Am nevoie de ajutorul Tău că altfel mă rostogolesc ca tăvălugul. Nu vreau să râdă dușmanii de făptura Ta, că eu în Tine mi-am pus nădejdea mea”!

Nu contenește furtuna, se dezlănțuie ca o disperată, aleargă ca o nebună și-n sus, și-n jos, și se duce departe, iarăși vine ca valurile mării. Mult am de suferit, precum păsările și munții. E o mișcare care-ți produce teamă. Eu aștept din clipă în clipă să mă ia cu tot cu navă. Dar mare-i Dumnezeu, nu mă va lăsa în mânia ei. Deocamdată văd că mă ocolește.

Acum este 11:30 ziua. Mai citesc din Sfânta Scriptură. ”Doamne, ajută-mă, ajută-mă. Domnul este scăparea mea”! Versetul 15 din Facere

1:20 ora. Furtuna n-a stat. Am citit, m-am rugat, acum iar citesc. Sufletul se liniștește încet. Așa cum o apă tulbure se limpezește într-un pahar care stă undeva deoparte. Asta a spus-o un Ava, nu-i de la mine cugetare.

Este 7 seara. Afară-i frig și gerul se lasă cu tărie mare, aici în navă este dos, dar frigul nu-i așa mare, ca dovadă că pot scrie. Dar sunt îmbrăcată, mânuși în mâini nu am. Numai Bunul Dumnezeu mă întărește și-mi ține mintea limpede de nu mă apucă stresul sau nebunia pe o așa vreme. Vântul suflă tot așa ca un turbat, gerul își cere și dreptul lui, căci spune că acum este vremea mea, să ard tot ce-mi iese în cale, și pe Vartolomeea dacă se poate. Noaptea-i cu vrăjile ei. Aduce somnul cu ea, ca să nu stea singură, și să-i păzească pe cei ce somnul îi leagă -blestematul-, măcar de i-ar lăsa și omului ceva, dar tot îi ia și nimic nu-i lasă. Salvarea-i la Domnul care, dacă cineva Îl iubește, El se grăbește să-i alunge somnul celui ce -L cheamă în ajutor. Și așa, ziua sunt alte capcane, noaptea alte vrăji și bietul om este amețit și nu poate gândi, cugeta la ce îl poate aștepta la sfârșitul vieții.

La ora 6 am mâncat zeamă de cafea cu pâine. Acum sa-mi fac rugăciunile serii. M-am rugat, este 9 seara. Decât acum a stat furtuna. Până să se oprească a fost foarte puternică, eu credeam că gata, mă ia din loc, cu tot cu navă. ”Doamne, nu-mi vine să cred că sunt aici”!

Acum trec avioane, cred că sunt două după felul muzicii ce o lasă pe unde trec. Eu când aud așa mă simt tare fericită, îmi place tare mult muzica lor din cosmos. Merg mai departe. Somnul văd că n-a venit. Ce-o fi cu el? L-a alungat zeama de cafea?

Este 10 noaptea. Furtuna iar s-a făcut prezentă, era tare liniște fără ea. Eu cred că pe pământ nu poate fi liniște perfectă sau cursivă, în mănăstire este tulburare, aici, vânturi puternice. Totuși, oricum va fi, tot mai bine este lângă Domnul. Mai stau, mai mănânc niște biscuiți ca să nu mă mai găsească postul cu ei, pe urmă mai citesc din Biblie, dacă mai pot.

Este 11:30 noaptea. Furtuna s-a mai liniștit, se aude undeva mai departe. Am citit din Sf. Scriptură din Ieșirea. Este cutremurător. Chiar Domnul Dumnezeu vorbește direct omului, omului pe care l-a iubit mult, că l-a iertat de păcat și l-a ajutat să-și ispășească pedeapsa. Acesta nu s-a putut înlătura și, ca să-și răscumpere sufletul cel mai frumos, dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, sufletul a fost dotat cu înțelepciune pentru a asculta de legile dumnezeiești.

Înțelepciunea este o comoară dumnezeiască ascunsă în sufletul omenesc. Sufletul capătă valoare neechivalată de nicio valoare prin faptul că a fost creat și înzestrat cu comoara Duhului Sfânt de însăși Dumnezeirea.

Acestea toate le-a făcut Dumnezeu pentru că este iubire; din iubire l-a făcut, din iubire l-a iertat și din iubire l-a răscumpărat pe om. Rămâne ca omul să lupte și să recunoască bunătatea și iubirea lui Dumnezeu și, ca recunoștință, să-L SLĂVEASCĂ ca pe un Dumnezeu Atotstăpân, Atotputernic și Atotiubitor.

Să mă mai rog. Văd ca mintea-i trează. Este ora 2 noaptea. Acum mă pregătesc să mă culc. ”Doamne, îți mulțumesc pentru ziua ce a trecut și ajută-mă să trec cu bine noaptea aceasta și apoi ziua de mâine și să te slăvesc pe Tine, Dumnezeul meu!”

Maica Vartolomeea, Însemnări