Era încă noapte, dar departe, la linia orizontului, o dâră de zare aurie vestea, deja, că lupta luminii cu întunericul era pe sfârşite. Văzuse răsăritul de mii de ori de pe vârful muntelui, dar de data aceasta, un iureş de bucurie i-a năpădit inima. A început să toace ca pentru slujbă şi nu s-a oprit până când discul soarelui nu a ieşit cu totul din spatele munților. Era felul ei de a saluta venirea luminii, în pustiul cel rece al înălţimilor. Şi când primele raze i-au mângâiat faţa, maica a simţit că soarele îi vorbeşte: “Bună dimineaţa, Vartolomeea, o sută de ani să trăieşti!”. În dimineaţa aceea, împlinea şaptezeci. Era plecată în pustiu de un deceniu. “Am vrut să fac la fel în anul următor, dar soarele nu mi-a mai răspuns…”
Maica Vartolomeea e micuţă şi plăpândă. Are ochi albaştri, un albastru adânc, ca cerul de peste munţi, şi o voce blândă, delicată şi mângâioasă. 78 de ani au trecut peste ea, din care optsprezece i-a petrecut aici, în pustiul uneori miraculos, alteori aspru, al Cioclovinei de Sus. (Cioclovina de Gorj, “peste drum” de Cioclovina de Hațeg, n.n.) Şi cum stă aşa, ghemuită, în strana micuţă, cioplită parcă anume pentru ea, pare un copil venit să se roage. În fond, în adâncul inimii, asta şi este, un prunc înţelept, care a învăţat să Îl asculte pe Dumnezeu.

Un vis din copilărie

De mică visa să plece să se sihăstrească. Îşi aminteşte cerul din nopţile copilăriei, când dormea afară, în curte, şi-şi spunea – “Dacă rezist acum, atunci înseamnă că trebuie să merg la pustie.” Şi a rezistat. Şi nu doar o noapte. Apoi, peste dorul acesta nebun şi sfânt, în naivitatea lui, s-a aşternut viaţa, cu grijile şi necazurile ei. Au trecut anii, a făcut şcoală, a venit în Bucureşti şi s-a angajat. Dar ceva, undeva, în adâncul inimii, îi spunea că nu merge pe calea rânduită ei de Dumnezeu. Că trebuie să schimbe direcţia vieţii. Să renunţe la tot şi să plece.
S-a întâmplat într-o zi obişnuită, la fel ca toate celelalte. Se rugase la biserica Sfânta Ecaterina, lăcașul studenţilor teologi din Bucureşti, punându-şi în ruga aceea toată zbaterea, toate îndoielile, toate căile pe care viaţa i le aşternea, faţă în faţă cu dorul ei după mânăstire. Iar Domnul i-a răspuns. În adâncul inimii, a auzit atunci – “Nu vrei să-Mi urmezi Mie? Dacă rămâi în lume, vei ajunge paiul societăţii; dacă vei merge după Mine, te voi ajuta şi te voi salva din viaţa asta!” Întrebarea a năucit-o. Aşa că a întrebat, la rândul ei: “Dar cine eşti, să te cred sau să te urmez?” “Am fost, sunt şi voi fi!”. Atât. Apoi s-a aşternut tăcerea. Din acea clipă, scurtă cât o răsuflare, a fost alta. “Să ştiţi că nu e poveste, eu chiar am trăit-o. Dialogul acela mi-a dat multă putere. M-am simţit deodată stăpână pe mine şi am avut curajul ca imediat, chiar a doua zi, să le spun la serviciu că eu nu mai stau. Voiau să mă facă membru de partid, aşa că s-a dat un fel de alarmă, dar până la urmă am biruit.” Şi a plecat. Nu era uşor să te călugăreşti în acele vremuri. Mânăstirile abia se redeschiseseră, după ce fuseseră aproape desfiinţate de decretul din 1959, care urmărise transformarea lor în muzee, ateliere sau CAP-uri. Ea a ales Tismana, străvechea ctitorie a Sfântului Nicodim. Ucenicia i-a fost însă presărată cu spini, o cale a durerii, pe care Hristos i-o pregătise ca să crească în smerenie.

Mănăstirea

“Spun sfinţii părinţi că atunci când vii la mânăstire, acolo este un spital şi tu ajungi bolnav – bolnav de patimi, de gândirea asta obositoare. Iar Dumnezeu pune pe cineva, una sau două persoane, să te «spele». Şi Domnul te freacă bine în felul acesta, cu buretele de sârmă! La sfârşit, însă, tot El m-a luminat şi am înţeles că trebuie să rabd totul, pentru păcatele mele. Am răbdat, dar a fost greu de tot…”
Maica Vartolomeea şi-a găsit liniştea după o întâlnire neaşteptată. În anii aceia de ucenicie a venit la Mânăstirea Tismana părintele Nil Dorobanţu, care suferise mult în temniţe, de pe urma conducerii comuniste. Au vorbit îndelung, despre Hristos, iubire de semeni şi suferinţă, dar un singur cuvânt i s-a împlântat în adâncul sufletului, un sfat cât o viaţă: “Când Îl vei descoperi pe Mântuitorul răstignit în inima ta, atunci vei fi salvată”. Din clipa aceea, când avea ispite provocate de celelalte vieţuitoare din mânăstire, se arunca în faţa Crucii. “Crezând, nu numai închipuindu-mi cum e Mântuitorul pe cruce, alergam în faţa Lui şi spuneam: «Doamne, ajută-mă şi iartă-mă, că am greşit!»” Trebuie să-L ai mereu pe Hristos în inimă. Nu în altă parte! În inimă! Uneori exagerezi în minte bucuriile sau supărările, dar trebuie să ai răbdare să vezi cum e realitatea – şi realitatea, de multe ori, este, de fapt, frumoasă. Dar noi, gândind aşa, superficial şi neavând răbdare, greşim de multe ori şi o percepem altfel. Când nu te mai controlezi, îţi pierzi stăpânirea de sine şi pierzi gândirea asta pozitivă – că Dumnezeu este cu tine şi nu te va lăsa să te pierzi. Trebuie tot timpul să avem gândul la Dumnezeu! Poate că exagerez, dar aşa simt eu. Tot timpul, clipă de clipă, trebuie să-ţi fie gândul la Dumnezeu, şi atunci şi Dumnezeu este cu tine şi te ajută. Şi e mare lucru ăsta. Mare lucru!”
Încet, cu multă trudă şi rugăciune, liniştea i s-a aşternut pe suflet. A învăţat că trebuie să fie numai iertare şi iubire. Pentru toţi. Dumnezeu o pregătea astfel pentru asprimea traiului din sihăstrie. Ar fi vrut să plece încă din primii ani de călugărie, dar tradiţia nescrisă cerea ca monahiile care doreau să se sihăstrească să se pregătească în obşte, timp de 20 de ani. Aşa că a aşteptat.

Locul ciumaţilor

Drumul urcă pieptiş de la Mânăstirea Tismana, agăţându-se de pantele muntelui. E un drum mâncat de ape, pe care, dacă urci la pas, mergi mai bine de un ceas prin pădurea golaşă acum, în prag de primăvară. Apoi apuci pe o potecă, iar ea te duce spre vârf, cale de alt ceas. La capăt, printre steiurile de stâncă şi cenuşiul fagilor se iţeşte albastrul fumuriu al cerului, care se zbate să iasă din iarnă. O bisericuţă mică, de piatră, văruită în alb şi îmbrăcată în şiţă, îţi spune că ai ajuns. Eşti la Cioclovina de Sus, pe un pinten de munte. De jur împrejur sunt numai prăpăstii, singura graniţă e văzduhul. Un cuib de vulturi, rupt de tot restul lumii. Doar tu şi cu Dumnezeu. Lumea, cu bucuriile şi durerile ei, cu păcate şi virtuţi, a rămas departe, în urmă. Parcă în alt ev.
Lăcaşul a fost durat în anul 1714. În acele vremuri, aici erau aduşi bolnavii de ciumă, de care lumea fugea mâncând pământul, şi care trăgeau să moară. Erau târâţi până sus şi izolaţi în munte pentru ca molima să nu se mai răspândească. Aici nu se trăia, ci se murea. Un loc blestemat, un loc al chinurilor, pe o gură de rai. În locul acesta a vrut maica Vartolomeea să-şi aştearnă rugăciunile.
Când a primit binecuvântare să se sihăstrească, în anul 1998, aici nu mai era decât străvechea bisericuţă în curs de restaurare. În rest, nimic. Doar muntele, cerul şi pădurea cu jivinele ei. Dar ea a vrut să rămână aici pentru totdeauna. Împlinise anii de încercări în ascultări, iar dorul după rugăciunea în singurătate o mistuia. Avea 60 de ani, dar inima îi era tânără şi curajoasă.

Mușcătura și sărutul pustiei

Întâi i-a degerat obrazul, pentru că se culca pe scândurile îngheţate bocnă. Şi acum are partea dreaptă a lui mai roşie decât cealaltă. Apoi piciorul, pe care l-a scos într-o noapte de sub folia de nailon cu care se învelea. Maica Vartolomeea tăinuieşte încercările prin care a trecut, aşa că despre suferinţele răbdate am aflat de la o altă monahie, care-i ştie bine viaţa. Când am întrebat-o dacă nu i-a fost frig în plină iarnă, în vârf de munte, mi-a spus doar atât – “Ieşeam afară, în muşcătura gerului, iar când intram înapoi, mi se părea cald.”
Când a ajuns la Cioclovina a trebuit să-şi dureze un adăpost. Avea la îndemână lemn şi cuie rămase de la restaurarea bisericuţei. A aşezat câteva scânduri pe pământ, închipuind o podea. Apoi, din crengi, a construit un soi de colibă, pe care a acoperit-o cu o folie de nailon şi a legat-o cu sârmă. Acum avea un adăpost de ploaie, dar înăuntru nu putea să facă foc, pentru că şi-ar fi topit bruma de acoperiş. Aşa că toată iarna s-a “încălzit” cu o candelă improvizată dintr-o cutie de pateu, în care punea puţin ulei. A rezistat în chilia aceea un an de zile. “Dar eram fericită! Într-o zi am ieşit afară şi am simţit aşa o bucurie, încât am zis – «Cioclovina, ăsta-i visul meu de-o viaţă şi viaţa mea de vis!» Nu adia niciun vânt, dar când am ieşit, a venit aşa, deodată, o boare şi a scuturat crăcile de zăpadă pe faţa mea. Pentru mine a fost ca şi cum locul mi-ar fi răspuns printr-un sărut. Cu fericirea aia nu ştiu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată…”

Sihăstria

–Cum începe ziua aici, măicuţă?

-Începe frumos. Lumina taie parcă tot covorul ăsta de nori de noapte şi săgeţile care vin la orizont anunţă soarele. Lumina îţi dă putere! Într-o iarnă, nu mai văzusem soarele de vreo două luni de zile şi eram necăjită rău, fiindcă eu depind foarte mult de el. Aşa că am intrat în chilie şi m-am rugat cu rugăciune sinceră la Maica Domnului. Am simţit pe loc că mă mângâie şi când am ieşit iar afară, nu-mi mai era frică şi necaz pe zăpadă că nu e soare. Mi s-a schimbat cugetul în bine. E o mare experienţă să stai la pustie. Că multe lucruri înveţi în singurătate şi în sihăstria adevărată. Cel mai mult înveţi să-l iubeşti pe aproapele tău, aşa cum este el.

-Cum să înveţi asta singur, în vârf de munte, fără niciun om prin preajmă?

-Sunt oameni destui, ţi-e plină mintea de ei: uite, cutare ţi-a făcut cutare, uite-aşa… Şi atunci, eu stau liniştită şi îi zic gândului: “Du-te la Mântuitorul, vezi ce zice El, că eu nu ştiu să gândesc”. Asta e şi o probă de smerenie, şi un ajutor nepreţuit din partea lui Dumnezeu. Uite-aşa, stai în pustie, nu te deranjează nimeni, dar te deranjează gândurile. Şi până nu te împaci cu toţi oamenii pe care i-ai cunoscut, până nu înveţi să-i iubeşti necondiţionat, gândurile nu te lasă. Eu mă şi rog pentru toţi oamenii cu o rugăciune intensă.

-Singurătatea asta deplină în care trăiţi nu e, uneori, mult prea grea?

-Este grea, dar şi ajutorul este mult din partea lui Dumnezeu. De multe ori mă culcam, că nu mai puteam să mă rog… Vin şi demoni, şapte demoni ne luptă pe noi, şi cel mai periculos este demonul accediei, care vine cu deznădejde şi nesimţire. Te paralizează şi îţi dă o indiferenţă, că, de unde până atunci credeai în Dumnezeu, în frumuseţe, deodată ţi se schimbă traiectoria şi nu-ţi mai vine să crezi în nimic, şi îţi dă şi o moleşeală, de nu mai poţi… Eu cred că de acolo numai Dumnezeu te mai poate scăpa. E ca o mlaştină: când cazi în ea, orice ai face, nu te mai poţi salva, te tot duci la fund; trebuie să vină cineva din afară, de Sus, de undeva, să-ţi întindă o mână de ajutor, să te salveze. Într-o dimineaţă, m-am sculat tare răvăşită şi am zis: “Doamne, m-ai uitat, sunt sigură că m-ai uitat!” Şi a venit răspunsul: “Dacă te uitam, nu te mai sculai!” E grea singurătatea, da, dar dacă Îl ai pe Dumnezeu, atunci se uşurează. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să Îl cauţi în orice făptură, în orice loc, în orice fir de iarbă care răsare, şi să te bucuri, că este un dar mare de la Dumnezeu.

Gușterul din ciubăr

Maica Vartolomeea iubeşte animalele. Pentru ea e o legătură tainică, dar foarte puternică, între om, creaţie şi Creator. I s-a întâmplat ca Dumnezeu să o îndrume El însuşi spre ajutorarea jivinelor pădurii. Într-o zi, pe când se ruga, de afară a auzit un strigăt de ajutor. A ieşit grăbită, gândindu-se că e vreun turist la ananghie, dar nu a văzut pe nimeni. Strigătul o tulburase, aşă că a început să caute împrejurul chiliei. Atunci i-a venit în minte să intre în căsuţa unde locuieşte. Acolo, în ciubărul cu apă, a găsit un guşter pe cale de a se îneca, vlăguit de cât se zbătuse. Dumnezeu îi dăduse un semn, iar inima ei, frăgezită de rugăciune, îl auzise.

“A doua zi de dimineaţă, când am ieşit de la biserică, cine credeţi că dansa în faţa mea? Şopârla! Eu am o legătură cu Dumnezeu care pare aşa, copilăroasă. De exemplu, când mai găsesc viermişori prin chilie, se mai întâmplă, că-i pustiu pe aici, zic: «Doamne, eu nu-l omor, dar nici Tu pe mine să nu mă omori dacă ajung la Tine, acolo!» E şi asta o boabă de rugăciune, nu? Să ţii legătura cu Dumnezeu e mare lucru, şi să te bucuri de fiecare zi şi să te scoli cu bucurie că, uite, El ţi-a dat să mai trăieşti o zi! E frumoasă ziua aici, la pustie – nu ştiu cum e în altă parte, dar mie aici tare mi se pare frumoasă! După mine, dacă noi iubim animalele, ne iubeşte şi pe noi Dumnezeu. Trebuie să fie iubite şi ele, că sunt făpturi lăsate de Domnul – nu ştiu cu ce scop, nu ştiu cu ce împrejurări, dar sunt şi ele în viaţă şi trebuie ajutate.”

Ultima Încercare

Ani de zile, maica Vartolomeea a făcut singură drumul până la Mânăstirea Tismana. Mergea ceasuri întregi prin pădure, pe vreme frumoasă sau pe zloată, îngânând rugăciuni, ca să-şi aducă de-ale gurii sau să-şi care cele necesare traiului de zi cu zi. Drumuri grele, pe care le făcea de multe ori singură, o monahie ajunsă la şaptezeci de ani de viaţă, dar care, sub veşmântul fragilităţii, ascunde un suflet cu o tărie de oţel.

În urmă cu câţiva ani, maica s-a împiedicat şi a căzut. Şi-a rupt atunci amândouă picioarele. Au venit şi au coborât-o din munte cu Salvamontul, apoi au operat-o la spital, la Craiova. Oasele, plăpânde, la fel ca întreaga ei făptură, nu s-au mai supus sufletului de oţel. S-au frânt şi nu au mai vrut să se vindece pe deplin. De atunci, măicuţa merge în două bastoane, aşezând cu grijă fiecare pas. Chilia ei din singurătate părea că va rămâne goală. Dar maica Vartolomeea nu s-a înduplecat. Nu putea să renunţe la sihăstrie tocmai acum, în amurgul vieţii. Aşa că le-a rugat pe celelalte maici să o ducă înapoi. Să o ia pe sus de subsuori, dacă e nevoie, şi aşa să o urce la chilia din vârf de munte, ca să moară în “visul ei de-o viaţă”. Şi pentru că o iubeau, maicile i-au împlinit voia, dar de atunci, i-au rânduit şi o ucenică alături de ea.

“Eu zic aşa, că nu există fericire deplină fără ajutorul lui Dumnezeu. Chiar dacă, hai să zicem, uite, ai casă, ai maşină, ai nu-ştiu-ce, şi zici că eşti fericit, aia nu-i fericire. Nu e, dar oamenii o cred fericire. De aceea, când vin peste ei nenorocirile, nu-şi mai revin. Dar dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, aşa ceva nu se întâmplă. Chiar dacă vin necazuri, cum au venit la mine, ele îţi dau o stabilitate şi o putere, pentru că sunt trecătoare şi tu ştii că Domnul e cu tine şi te ajută. Fără necazuri nu ne putem mântui, aşa spun şi sfinţii părinţi, şi eu cred că necazul ne dă posibilitatea să alergăm la Dumnezeu. Alţii aleargă în altă parte, dar noi, ortodocşii, trebuie să alergăm la Dumnezeu. Gândind aşa mereu şi trăind viaţa asta cu smerenie – la dumneavoastră, la mireni, se cheamă bunăcuviinţă, la noi, la monahi, se cheamă smerenie – este imposibil să nu simţi dulceaţa dumnezeirii.”

Articol realizat de George Crăsnean