”Sunt îndrăgostită de viața de mănăstire!”

Maica Vartolomeea a fost un om care și-a trăit visul și vocația, în toată plinătatea cuvântului, iar viața ei, o împletire suavă de realism și poezie, de pământ și cer, de efemeritate și veșnicie, nu este altceva decât un testament al iubirii. Iubirea lui Dumnezeu, ca adevăr și rezumat al vieții sale, este subiectul la care revine mereu, în faptă și în cuvânt, în convorbirile cu oamenii, cu Dumnezeu și cu sine.

La vârsta de 80 de ani, ne spunea mereu, cu aerul cel mai simplu și firesc , că e îndrăgostită de viața de mănăstire, iar pentru un tânăr care pornește pe calea monahismului, a fi martor la aceasta este o experiență zguduitoare, și o dovadă ca sufletul omului rămâne veșnic tânăr, că el nu se poate încătușa în determinările trupului, chiar dacă se mișcă în interiorul lor. Când maica Vartolomeea spunea ”Sunt îndrăgostită de mănăstire! Sunt îndrăgostită de Hristos, de Dragoste!”,  era ca un copil care întinde brațele spre tine. Nu în sensul de naivitate, ci în sensul a tot ce poate fi mai frumos, mai curat, mai sincer, mai adevărat. 

Viața de mănăstire, atât de adorată, presupune adeseori un șir lung de încercări, de căderi și ridicări, absolut necesare unei maturizări duhovnicești autentice. Persoana maicii Vartolomeea, așa cum o percepeam în mijlocul nostru,  inspira acea încredere pe care o răspândesc cuvioșii trecuți prin foc și prin apă, căliți printr-o bogată experiență de viață, de luptă cu vâltorile adânci și întunecate ale suferinței. Fără paharul amar băut până la sfârșit, nimeni nu poate dobândi mila față de aproapele și nici înțelegere față de neputința omenească. În anii îndelungați de asceză și nevoință în mănăstirea Maicii Domnului, maica Vartolomeea a cunoscut atât adâncimea căderii omenești, cât și mărimea mântuirii ce o dăruiește Hristos sufletului smerit și curățit prin pocăință. Cunoașterea propriei neputințe, dar și a imensei iubiri cu care Domnul miluiește pe om în toate zilele vieții sale, au făcut din sufletul ei o oază de sensibilitate și delicatețe, revărsate în dragostea față de Dumnezeu și de semeni, și în rugăciunea ei neadormită pentru tot sufletul îndurerat. Deși o cunoșteam ca fiind o maică cu viață sfântă, de înaltă ținută duhovnicească, ne era ușor să ne apropiem de ea. De unde venea această ușurință a comunicării, acest curaj al mărturisirii, al împărtășirii celor mai tainice probleme? Sfinții ne cuceresc prin dragostea lor, care ne dă curaj și încredere să cunoaștem adevărul, acel adevăr lăuntric ce ne este ascuns uneori propriilor ochi și care se descoperă în lumina iubirii cu care suntem îmbrățișați. În preajma lor, limba ce nu poate grăi se dezleagă, inima zăvorâtă se deschide ca o floare, lacrimile curg, și rănile demult ascunse își varsă picătura de sânge, redevenit cald și străbătut de o nouă viață. Maica Vartolomeea avea aceste date care o făceau comunicabilă celorlalți oameni, ea însăși fiind un organ al iubirii dumnezeiești pe care o comunica tuturor și fiecăruia în parte.     

Pe vremea când starea de sănătate i se șubrezise într-atât, încât nu mai putea fi vorba de a mai urca vreodată la schit, o conduceam de la biserică spre chilie, și o surprindeam privind spre Cioclovina, ca Moise spre Țara Făgăduinței. În tăcere, gândul ei nerostit se atingea de inima celuilalt și ea știa că este înțeleasă. Atunci, ca în mijlocul unui dialog de mult început, se oprea deodată și te privea din albastrul ochilor: ”Cioclovina.. Visul meu de-o viață, viața mea de vis!” Nu era tristă, nu privea în urmă, ci înainte, într-o sfântă așteptare. Cioclovina nu era trecutul ei, ci muntele care trebuia mai departe urcat, mai deplin, sub o altă formă, dincolo de hotarele acestei lumi. Era întâlnirea ei cu Dumnezeu. Deși, omenește, dorul de Cioclovina iubită nu a părăsit-o niciodată, era fericită să fie în Lavra Sfântului Nicodim, și pătrunsă de o nețărmurită recunoștință că Domnul o trăsese din lume ca să o aducă la mănăstire, ca să fie Mireasa Lui. Într-adevăr, a trăit ca o mireasă, a iubit ca o mireasă, a murit în credincioșia dragostei ei pentru Hristos dincolo de orice suferință ce i-a fost dat să pătimească. Dar, despre aceasta, maica Vartolomeea nu vorbea aproape niciodată, a păstrat o profundă discreție vizavi de suferința personală, pe care o îmbrățișase nu ca pe o corvoadă, ci ca pe un inel de logodnă, ca pe un semn al afierosirii, și cu aceeași dragoste și bucurie cu care Hristos îmbrățișează Crucea. Crucea nu este suferința, ci dimensiunea dragostei, înălțimea și adâncimea ei, străbaterea ei în timp și spațiu, sfințirea și înveșnicirea lor. Pentru maica Vartolomeea, evenimentele vieții nu se epuizau în forma lor măruntă și cotidiană, totdeauna privea mai departe de ele, știa că în tot ce se întâmplă este o lucrare a lui Dumnezeu cu omul, și a omului cu Dumnezeu. Iertarea era de la sine înțeleasă. Iar Dragostea,  ca și Cioclovina, muntele doririlor, un munte duhovnicesc ce se voia urcat, cucerit, până la unirea cu Dumnezeu, în Sfânta Treime.

Calea nu era ușoară, știa prea bine, stavile și poticneli se iveau la tot pasul, dar pasul mergea înainte, mișcat de o putere mai mare. În pieptul ei firav de făptură umană, cu dureri și neputințe, bătea o inimă ce nu afla odihnă decât lângă Cel ce o crease, aprinzând în ea dorul după veșnicie, și dorința fără astâmpăr de a se preschimba într-o inimă curată, tămăduită de patimi și rănile păcatelor. Mănăstirea era locul tămăduirii, cu leacurile ei dulci-amare, și câmpul de luptă pentru miza cea mare, Dragostea.

 ”Domnul nostru Iisus Hristos a fost îndrăgostit de lume, numai dragostea îți dă puteri să te jertfești până la moarte, iar eu, eu păcătoasa, mă simt îndrăgostită de Cer, cu toată slava lui. Oare voi avea suficientă dragoste, putere, ca să renunț la cele trecătoare și să mă jertfesc pentru Cer?”

” 20 Ianuarie 1985. Este Sfânta Duminică. 

Parcă mă simt mai bine. M-am rugat și sufletul meu se liniștește și regretă tot răul ce am făcut aproapelui meu. Trebuie tot timpul să mă rog, căci eu nu sunt bună din fire, sunt rea, rea, rea, dar rugându-mă la Bunul Dumnezeu mă regăsesc,  sau poate (rugăciunea/ Dumnezeu) îmi arată felul de a fi, mai ales că sunt călugărită,  ceea ce, prin excelență, presupune un anumit mod de a trăi, o conduită deosebită, un regim special de a trăi ca să pot fi tot timpul în comuniune cu Ființa supremă care dirijează Universul și, implicit, sufletul meu. Dar ce să fac, dacă m-am născut din pântecele maicii mele în păcat, și inima mea, în întunericul cel mai dens, a existat până a apărut Luceafărul să o cerceteze; dar nu-i așa ușor, mai ales când voința-i paralizată, să ies din acest întuneric, care, la rându-i, nu vrea să renunțe la sluga sa, inima. Inima a descoperit o iubire infinit de mică, dar a putut vedea că dincolo de zidul întunericului există o altă lume, nespus de frumoasă, luminată de un Soare mare și puternic, de unde izvorăște toată bunătatea, înțelegerea, înțelepciunea, frumusețea și sănătatea.

Uitându-se bine, a mai văzut și alte inimi asemenea ei, cu deosebirea că erau strălucitoare, înconjurate de lumină, și că se jucau în cea mai mare libertate, nepreocupate de nicio grijă, erau libere și fericite. Deasuprea lor trona Sfânta Treime, putere nelimitată și neînțeleasă, care era asemenea unui soare care le încălzea cu căldura bunătății. De atunci, inima mea nu mai are liniște, luptă și nu reușește să treacă dincolo, încearcă, dar, de ce încearcă, întâmpină greutăți, piedici mari; acolo nu poți face decât să fii inimă curată ca de copil, ori ea este neagră și zdrențuită, înrăită și îmbolnăvită.”

Întreaga viața, maica Vartolomeea s-a socotit un om bolnav de patimi, care nu putea afla tămăduire decât în mila nesfârșită a Mântuitorului Hristos și a Maicii Domnului, pe care o iubea din toată inima și o chema în ajutor în toate împrejurările. În însemnările din manuscrise, rugăciunea către Maica Domnului izbucnește ca strigătul de ajutor și crește în intensitate pe măsură ce sufletul își mărturisește căderea și neputința. Pocăința se revarsă în rostogoliri de lacrimi și suspine negrăite, ca în tânguirea psalmistului, ca plânsul lui Adam. 

” 9 Noiembrie 2006  

Este tare frumos, cald și secetă. Privesc Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Câtă iubire este între Mamă și Fiu, niciodată nu se va ști cu adevărat și nici nu se va putea spune cu gândul și cuvântul. Niciodată. Iubire care niciodată nu se va sfârși. Mă uit la Ei și spun: 

Aș vrea să vă iubesc și eu cu căldura mea sufletească, dar nu o am, iar când cred că vă iubesc, eu dau înapoi. 

Ce se va alege de mine? Ce se va alege, Doamne Sfinte și Pururea Fecioară Maria? Maica Sfântă, Pururea Fecioară Maria, ajută-mă să te iubesc cu adevărat, cu adevărat! Nu mă lăsa să mor în neființa mea. Maica Sfântă, Maică Prea Sfântă,  ești atât de frumoasă, tânără și mult aleasă, te rugăm cu cugetul gândului nostru, căci neputințele trupești nu ne slăbesc, nu ne lăsa să ne ostenim în zadar, ci pe Voi să vă iubim! Pe Dumnezeu Fiul Tău ce te-a creat pentru noi, cei de pe pământ. Te rugăm ca pe o aleasă și sfântă iubire a Cerului, nu ne lăsa pe noi, cei de pe pământ, să ne pierdem pentru nesimțirea noastră. Nu ne lăsa. Nu ne lăsa, ai grijă de noi, cei ce te rugăm cu disperare și cuprinși de deznădăjduire, să nu ne lași să murim atrași de moarte veșnică. Te rugăm din toată ființa noastră bolnavă și trândavă, dă-ne mână de ajutor, și pe Fiul Tău și Dumnezeul nostru să-L slăvim,  să-L iubim, până nu pierim. Iubirea Lui este viață veșnică, Amin.”

Un ceai pe marginea prăpastiei

Despre Sfântul  Nicodim vorbea mereu cu dragoste și recunoștință, socotea că e o mare cinste să slujești lui Dumnezeu în Lavra Sfântului. ”Sfântul Nicodim nu-i orice sfânt, e Sfântul Nicodim cel Sfințit, este foarte milostiv și are multă îndrăzneala înaintea Tronului Ceresc!” Sfinția sa înțelesese profunzimea acestui adevăr, probat de-a lungul vieții, și încerca să ni-l insufle și nouă, în cuvinte pe înțelesul nostru. Pe lângă seriozitatea care o caracteriza în toate împrejurările vieții,  maica Vartolomeea avea și un minunat dar de a spune povești. Chipul și graiul ei într-o secundă te transplantau în altă lume, și greu ne mai era să revenim cu picioarele pe pământ. Odată, savurând un ceai pe ”nava cosmică”, în vârful schitului, ne-am strâns toate, ochi și urechi, împrejurul ei, să ne spună o poveste. Oare ce urma să ne mai spună? Povestea cu Luna? Povestea cu Soarele? sau poate cu Solomon, ori cu Ivan Turbincă? Le auzisem de atâtea ori, dar nu ne săturam de ele, și oricum uitarea își făcea în noi lucrarea ei ca un ceasornic păcătos, încât de fiecare dată le auzeam ca pentru prima oară.  

Vremea era prielnică pentru povești. Soarele de amiază învăluia Cioclovina într-o lumină caldă, aurie, și numai vântul mișca ușor desișul verde, măsurând timpul cu legănări prelungi și târzii.  Frumos auditoriu, – noi, soarele, vântul, timpul, așteptam și nu ne grăbeam, iar când liniștea se revărsa în noi ca apa într-un vas, umplându-l până la torți, și devenea nerăbdare, atunci maica prindea glas și începea povestea.  

A fost odata, ca niciodata… a fost odată o maică pustnică, pe nume Vartolomeea. Aceasta trăia pe un vârf de munte, într-o colibă mică. Într-o zi a venit la ea un om sărac, flămând și ostenit de greutatea călătoriei, și i-a cerut milostenie. Măicuța,  nedumerită de ivirea oaspetelui neașteptat și de cererea lui, i-a răspuns că nu are ce să îi dea. Pe vârf de munte traiul era greu și sărăcia mare, și nu avea maica cu ce să miluiască pe sărac. Așa că omul a plecat trist și fără nimic în traista . Curând după plecarea oaspetelui, maica Vartolomeea din poveste căzu pe gânduri, cugetul o mustra că a lăsat omul să plece cu mâna goală, și, astfel, frământându-se și cumpănind toate în mintea ei,  porni spre colibă. Atunci, îngerul păzitor se ivi în fața chiliei și, oprind-o, îi tăie calea: ”Pentru că ai lăsat pe sărac să plece flămând și cu inima grea, de acum și tu să cerșești din poartă în poartă până când cineva te va milui!” Îndată după cuvântul îngerului, un nor luă pe maica din poveste și o duse pe o uliță pustie. Soarele ardea pe cer și arșița era mare, iar maica pășea cu greu, pe pământul crăpat de secetă, căutând cu ochii un om sau o casă la care ar putea să găzduiască. Călătorind astfel, după o vreme, văzu cum înaintea ei răsar, una câte una, case nenumărate, de-o parte și de alta a drumului, iar maicuța începu să bată la poarta fiecăreia dintre ele. Rând pe rând, bătu la toate, dar nimeni nu îi deschidea. Se făcuse seara și arșița se schimbase în frig înțepător, vântul ascuțit îi brăzda fața, lumina se prefăcuse în noapte, și toate speranțele maicii se prăbușeau una câte una în adâncul deznădejdii. Atunci, îngerul păzitor veni în întâmpinare și îi arătă o casă, nu departe de locul unde se afla. Cu trupul frânt de oboseală și cugetul la marginea disperării, făcu o ultimă sforțare pentru a ajunge acolo, iar sufletul i se strânse tot, în rugăciune fierbinte: ”Aveți milă, și deschideți-mi poarta, să pot intra și să mă odihnesc, de arșiță și de ger, de foame și de străinătate. ” Tăcerea se întinse ca zorii dimineții, sufletul încremenise în așteptarea unei clipe cât un veac, și nu îndrăznea să respire. Deodată, în poartă se ivi un bătrânel frumos, cu părul alb ca neaua și barba mare, care o privi cu blândețe și, cu dragoste, îi deschise poarta. Uimită și străpunsă de recunoștință, maica îl întrebă pe bătrân care îi este numele. 

Bătrânul răspunse în inima ei.

”Sunt Sfântul Nicodim.”        

Ceaiul se răcise de mult în căni, când maica Vartolomeea sfârși povestea, iar noi, rămase în neclintire și înfrigurare,  ca și ceaiul, am înțeles că aceasta nu era numai povestea ei, ci și a noastră, a tuturor celor care, monahi sau nemonahi, am bătut, în drumul nostru, la poarta Sfântului Nicodim, iar Sfântul ne-a primit în rugăciunea sa, în dragostea sa, și ne-a schimbat viața. 

Credința maicii Vartolomeea era că Sfântul Nicodim ne ajută nu doar în viața aceasta pământească, trecătoare, ci și dincolo de pragul morții, unde ne va aștepta să ne dechidă poarta și să ne primească în obștea lui din Cer. Aceasta este credința și nădejdea tuturor viețuitoarelor mănăstirii, dar nu numai a lor, ci și a tuturor credincioșilor care l-au iubit pe Sfântul Nicodim și i-au cerut ajutorul în rugăciune, pe calea vieții lor.

Viața, moartea, viața

Pentru un călugăr, viața este străbătută de gândul la moarte. Acesta lucrează ca un har, curățind sufletul de păcate, și împodobind inima pentru marea Întâlnire cu Dumnezeu. Privind viața din perspectiva veșniciei, ispitele de toată vremea, grele și apăsătoare, trec mai ușor, își pierd din puterea ce o exercită asupra cugetului și simțirii noastre, adeseori ca o tiranie. Ele se traduc în cheia proniei lui Dumnezeu față de sufletul bolnav și nedesăvârșit, care este condus încetul cu încetul pe calea nepătimirii. 

”…nașterea gândului morții. Îmi este de mare folos dacă voi ține cont de el. Este ca o eliberare din robia cumplită a simțurilor, a simțirilor de tot felul. Ce mult îmi doresc să devin liberă față de tot ce mă înconjoară! Numai cu Numele Sfânt și minunat să comunic neîncetat, sub formă de umilință, sub formă de pocăință. 

A venit un gând ca să-mi spună, că cutare.. nu te-a respectat, iar eu imediat i-am răspuns : ”Eu am murit. Și nu mai simt.” M-am bucurat tare mult și-L rog pe Bunul Dumnezeu așa să fie. Să fiu păzită de gândul morții, să-l trăiesc de aici de pe pământ. Îl rog tare mult, tare mult. 

Pustia mă înfiază cu adevărat. Doamne,Dumnezeul meu, ajută-mă, ajută-mă să moară toată simțirea mea pământească, și din ea să rămână Iubirea Ta Dumnezeiască. Un cer nou, un pământ nou, un om nou, în care locuiește Dumnezeu.”

Toată strădania este ca sufletul să ajungă la unirea cu Dumnezeul Dragostei. ”Suferința este scaunul iubirii”, ne spunea adeseori maica Vartolomeea, vrând prin aceasta să ne dea curaj și nădejde în încercările noastre, căci orice suferință lucrează în noi o mare taină, taina răbdării, taina pocăinței, taina iertării și a iubirii dumnezeiești.  În cuptorul necazurilor se clădește credința, și, mai presus de orice, nădejdea în dragostea lui Dumnezeu față de om și în puterea Lui de a-l mântui. 

”Este imposibil ca glasul meu de neputință să nu-l audă Dumnezeu. Și Harul Lui va birui și eu iar pe Domnul voi iubi. 

Eu sincer mărturisesc. Am nevoie mare de duhul pocăinței, că mult am greșit în fața lui Dumnezeu. Pocăința în sine este o nevoință aspră a trupului, urmată de lacrima plânsului, pentru mântuirea sufletului meu, mereu bolnav și îndurerat, mereu bolnav și gârbovit. Doamne, slavă Ție.” 

Rugăciunea   

”Fără rugăciune nu este echilibru în Univers.”

Rugăciunea este prezența veșniciei pe care o purtăm în ființa noastră, mireasma și atmosfera Duhului Sfânt. Maica Vartolomeea se ruga mult, ziua și noaptea, se ruga plângând, se ruga cântând, scria rugându-se și se ruga scriind. 

”…a fi Punte între cer și pământ. Te faci dragoste și porți mesaje din Cer pe pământ și de pe pământ la Cer. Ce poate fi mai frumos decât să faci cerul să iubească pământul și pământul să devină Cer? Cine poate să înțeleagă dragostea dintre om și Dumnezeu, este o nebunie.

În alt loc, Maica Vartolomeea notează în caietul ei: 

”M-am rugat, și parcă sunt alt om. Cu curaj, și în același timp cu stăpânire de sine, cu discernământ îmbrăcat și condus de rugăciunea duhovnicească. Mare minune. Mare minune. Rugându-mă, am cugetat: rugăciunea ține cerul, ține pământul. Rugăciunea făcută de fiecare în parte îi dă celui ce se roagă șansa de a cugeta frumos, de a fi bun, blând, smerit și profund gânditor. Rugăciunea cred că este aerul pe care noi trebuie să-l respirăm, ca să fim fii Celui Prea Înalt. Rugăciunea este pavăză și zid puternic pentru cetatea sufletului. Rugăciunea este izvorul nesecat al vieții veșnice. Să merg mai departe cu rugăciunea. Este noapte și ger. Noapte fără stele, fără lună. Dar în inima mea a apărut o ”STEA”, – Rugăciunea. Apoi, dacă mă voi lăsa călăuzită de ea, pe cerul inimii mele vor apărea mai multe, multe stele: voința, bucuria, liniștea și pacea și altele, iar apoi va apărea  și dragostea – LUNA- , și voi fi un suflet fericit că voi vedea, cu mila și bunătatea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a tuturor sfinților, pe unde voi păși, pe unde voi călca. Ca nu cumva să mai cad într-un CRATER și să nu mai pot ieși. Nu că n-ar putea Domnul să mă scape. Dar rușinea și mustrările de conștiință să mă paralizeze și să nu mai am voință. Ce păcat, mare păcat să te întorci în mocirlă după ce te-ai curățat și te-ai făcut sănătos. Dumnezeu Bunul te-a scos din [ea] și, cu iubirea Lui, la limanul liniștei și al bucuriei [te-a adus] , iar tu,-iar eu să-i întorc spatele și să mă duc iar în iadul cel mai de jos. Mare păcat. Să nu dorești libertatea și dragostea plină de recunoștință de a iubi și a slăvi în veci pe DUMNEZEU. 

Trebuie să mai adaug: că rugăciunea adevărată, cursivă și nevinovată se naște din post. Post cu bucate ușoare, la început des și puțin, apoi post ordonat la timp anume. Acestea sunt considerate de mine ca o ”MINUNE”. O fereastră prin care sufletul privește la Dumnezeu, iar Dumnezeu prin mila Lui cercetează sufletul prin fereastră cu razele iubirii Sale. Ce minune, ce  bucurie să se întâlnească fiul cu Tatăl și să comunice prin telefonul rugăciunii. Care telefon este conectat la curentul postului. Iar, iar, ce minune, ce minune. Toate acestea, spuse pe scurt, numai cu Harul lui Dumnezeu și cu voința și dorința sufletului se pot realiza. 

În general se produce o unire: trupul se linștește, se domesticește, îi apare rațiunea duhovnicească. Sufletul primește inima frântă și smerită. Mintea se luminează și cugetul se desfătează, și duhul se întărește și capătă puteri nebănuite, puteri de împărat. Deci, unime între suflet- trup- duh. Aici locuiește Duhul lui Dumnezeu, dialogul, comunicarea este veșnic vie în orice clipă, în orice timp.  

Postul se naște din înfrânare, înfrânarea la bucatele nepermise duce la înfrânarea atotcuprinzătoare. Atunci într-adevăr sunt multe stele pe cer și (…) sufletul persoanei este în armonie cu Duhul Sfânt. Iar această armonie este născătoare de Slavă adusă lui Dumnezeu. Bucuria că fiul sau fiica s-au întâlnit, s-au regăsit cu Tatăl Dumnezeiesc. 

Și iarăși adaug. Trebuie multă RĂBDARE. Este ca și cum ai urca un munte. Până ajungi în vârful lui, să te desfătezi cu priveliștea pe care o vezi, trebuie să ai răbdare și voință la urcuș. De abia sus acolo simți o rugăciune cursivă, curată și  nevinovată.”  

În rugăciune se cuprinde cea mai mare taină a vieții duhovnicești. Întâlnirea cu Dumnezeu luminează ochii și inima, descoperă înțelesurile vieții, preschimbă omul într-o viață nouă, netrecătoare, ce aparține, de acum, veșniciei.

Totuși, calea este anevoioasă. Lupta sufletului împresurat de neputințe este mare, dar tocmai în aceasta constă și frumusețea și măreția vieții duhovnicești. Dumnezeu, în marea Sa Iubire, se apropie de omul rănit de păcat, trăgându-l, pas cu pas, din întuneric la lumină, din haosul căderii la limanul lin al mântuirii. 

Schimbarea omului se petrece în mare taină, așa încât sufletul de cele mai multe ori nici nu o percepe, nu este conștient de ea. Pe calea mântuirii, conștiința propriului păcat și a nenumăratelor neputințe rămâne până la sfârșit,  și sporește pe măsură ce omul se adâncește în viața duhovnicească. În caietele confesiune, maica Vartolomeea descrie, cu sinceritatea caracteristică, viforele ce vin peste suflet, gerul și furtuna dinlăuntru, contopite adeseori cu cele din afară, și înrâurite de o inexplicabilă tristețe. 

”Mintea îmi este preocupată de ceva sublim, să-L iubesc pe Dumnezeu, să-L descopăr în ființa mea, să renunț la tot dacă se poate și să fac voia Lui. ”Doamne, nu mă lăsa…”

Am fost la biserică, am aprins lumânări și candela. Dar de rugat, foarte sumar, sunt sigură că rugăciunea n-a ajuns unde trebuia, ci s-a întors în sânul meu. Sunt tristă, sunt abătută, nu știu ce-i cu mine, m-am rugat, m-am rugat, dar sufletul meu este tulburat. Dar îndrăznesc să spun: Nădejdea mea este Domnul, de cine mă voi înfricoșa? Mă întreb de ce sufletul meu este trist, trist. Am liniște, am mâncare, ce-mi lipsește, ce-mi lipsește? Oricum, vom vedea ce va mai fi. Acum să mă mai rog, poate, poate-mi va trece supărarea. (…)

Este 4 d.m., m-am rugat și parcă sufletul meu s-a mai liniștit. Oricum, totul este trecător pe acest pământ, și bucuria, oricare ar fi ea, și durerea, tot la fel. De aș avea durere, și să o pot face în bucurie duhovnicească, cu ajutorul Harului Sfânt! Deci și asta este un mijloc de a te mântui și a agonisi viața veșnică: din durere să faci bucurie. Vai, ce fericită aș fi. ”Doamne, ajută-mă să merg mai departe cu rugăciunea!” Nu știu de ce, dar parcă rugăciunea îmi descoperă multe minunății! Deci, de asta spune Domnul, în suferință este locul meu. ”Doamne, nu mă lăsa pradă mândriei și slavei deșarte că eu sunt roaba Ta, creația Ta. Tu m-ai adus din cutele cele mai adânci ale pământului și ale întunericului și n-ai să mă lași să mă devoreze acești monștri ai întunericului și iadului. Slavă Ție, Doamne. Slavă Ție!”

(…) Rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase bate la ușa inimii mele să intre. Oare va intra?”

 

Dragostea 

”Am și cunosc un Dumnezeu Care, cu dragoste multă, mă va ajuta ca iubirea de sine să o transform într-o iubire nebună după Dumnezeu.”

”Doamne, ai grijă de lume, de un univers întreg, ai grijă și de mine.”

”Nu știința lumii, nu cei ce cred în dumnezei, ci va birui Dumnezeu cu Marea Lui Dragoste. ”

”Suferința este scaunul Iubirii.” 

” Paradis simte cel care poate să-L iubească pe Dumnezeu. Dar paradis este în sufletul celui pe care Dumnezeu îl iubește.”

Poezia

Maica Vartolomeea a avut, pe lângă nenumăratele ei daruri duhovnicești, și o aplecare nativă spre poezie. Poezia se revărsa din ființa ei nu doar în forma scrisului, ci mai ales ca stare, ca dimensiune filocalică. Îi plăcea nu numai să scrie poezii, ci trăia ca o poezie, persoana ei emana poezie.  Avea, dacă poate fi numit astfel, un isihasm poetic. În viața duhovnicească deborda de luciditate și trezvie, dar dragostea pentru frumos și sensibilitatea față de tot ceea ce o înconjura, năștea în ea o poezie interioară care se manifesta în răstimpuri, la vreme de rugăciune, de contemplație, în momentele calde de întâlnire cu semenii, în întâlnirea tainică cu Dumnezeu. 

Prin poezie pipăia viața, Adevărul, iar Adevărul i se revela adeseori sub formă de poezie. În vreme de încercare, de probare a credinței, în căutarea răspunsurilor și a unei înțelegeri mai depline a vieții, rugăciunea și dialogul cu Dumnezeu și cu sine și-au aflat exprimare în ritmul tânguitor și legănat al poeziei, ca o muzică a regăsirii, ca un psalm izbucnit din inima fiului risipitor.

Nor - un Zid.

”E-atâta jale,

Atâta nebunie

În jurul meu, 

Încât nu pot

Spune și nici 

A o scrie pe

Hârtie.

Jalea se revarsă în cascade

Și nebunia se luptă 

să mă pescuiască,

Ca iadul să mă stăpânească.

Nici una, nici alta

N-au putere.

Puterea lor e-n

Visare

Care este trecătoare,

Iar Duhul Sfânt 

Sub scutul Lui mă are.

Până voi trece de

Hotar, și voi fi 

Iarăși iubită prin 

Har. Ce mare dar,

Ce mare dar!!!

Ne poate da

Dragostea Dumnezeiască.

Înfierea

”Numai sufletul meu

cu gândurile vorbește.

Conștiința este vie și grăiește:

Sunt pe drum.

Merg legată de patimi.

Sunt robită,

Sunt bolnavă. 

Mă uit în jurul meu,

Este pustiu, este

pustiu. 

Sunt bolnavă, murdară

și vulgară îmi este gândirea. 

Am plecat cu pași

grei și obosiți

În lumea tăcerii

Ce stăpânește pustia.

Ce-o fi găsit la mine oare

această tainică vrajă a pustiei?

Pustia mă vede. 

Îi este milă, mă urmărește și își pune în gând

să mă înfieze. 

Pustia lucrează, 

Lucrează cu milă, 

Cu răbdare. 

Are o dorință 

Ascunsă, 

Numai de Domnul știută. 

Se roagă la capul meu zi și noapte. La Domnul se roagă și Îi spune: Ajută-mă, Stăpâne, ce ai dragoste adevărată, ajută-mă, că am înfiat un suflet pribeag și bolnav. Doresc din sufletul tăcerii mele să-l văd sănătos, curat și vindecat, un suflet nou să fac din el. Să-l fac o stea ce luminează din Lumina Ta. 

Și Domnul îi răspunde: Facă-se voia ta, căci este și voia Mea. Pe multe suflete le-ai înfiat și Eu te-am înțeles, te-am ajutat. Te ajut și acum cu acest suflet ce merge greu pe drum. El este terorizat de patimi multe. Dar are un gând ce-i dă crezare. El crede în vindecarea lui, el crede în puterea Mea, nădejdea lui este punerea în fața Mea. El crede în mila Mea și se lasă în voia Mea. Nicio clipă nu se îndoiește de Dragostea Mea de a face din rău și bolnav un suflet sănătos și frumos. Eu l-am trimis la Tine și mă bucur, Pustie, că l-ai înfiat. Mila și Harul Duhului Sfânt va fi cu voi.

În veci, Amin, Amin, Amin.”