”Trăiți ca să iubiți, iubiți ca să trăiți!”
A scrie o biografie maicii Vartolomeea este greu, așa cum greu este a vorbi la timpul trecut despre orice om drag care a făcut parte din viața noastră. Cei mai mulți dintre noi am trăit cu sentimentul că maica nu va muri niciodată, că prezența ei la Schitul Cioclovina de sus e ceva atât de firesc și de nestrămutat, precum răsăritul soarelui sau adierea vântului prin ramurile pomilor, că o vom găsi mereu acolo, întâmpinându-ne cu bucurie, cu zâmbetul frumos și inima deschisă, cu clopotul care suna într-un fel de bun venit și alt fel de bun rămas, cu ceaiul și poveștile minunate pe ”nava cosmică”, cu freamătul pădurii, cu liniștea bisericuței, cu graiurile și tăcerile ei, cu ochii albaștri care nu se vor închide niciodată.
”Supărare, eu tare aș mai vorbi cu tine, dar te rog din suflet să mă ierți, căci nu am vreme, eu trebuie să slujesc lui Hristos.” Așa ne spunea, așa ne povățuia atunci când sufletul ne era inundat de tristețe și uitam că viața mai poate fi și frumoasă. Așa am cunoscut-o, împărțind curaj, deschizând ușa bucuriei și nădejdii în inimile celor osteniți și împovărați. Am trăit în preajma ei cu aerul cel mai firesc, simțindu-ne într-o deplină liberate a iubirii. Ne-am petrecut copilăria anilor de mănăstire zburdând pe potecile de la Schit și cântând sub umbrar în amurg, la hramul Schimbării la Față, dormind afară în nopțile calde de vară, atunci când cerul înstelat își schimba fața în o mie de feluri, iar pomii fremătau deasupra noastră cu unduiri line, rugându-ne în liniște, pipăind pustia cu ochi de copil nou născut și respirând atmosfera pe care o răspândea omul lui Dumnezeu, acoperit cu căciulă și ilic, sprijinit în toiag. O văd și acum, urcând încet treptele de la biserică, închinându-se și aprinzând tămâie. Ce mireasmă avea biserica! Maica Domnului ne îmbrățișa din icoană, șoptindu-ne, ”Bun venit pe Tabor!”
Apoi coboram în vale.
Nici când boala a răpus-o și a adus-o mai aproape de noi, în chilia de la mănăstire, nu am crezut că poate muri. Dar omul lui Dumnezeu Îl urmează pe Hristos la Cruce și la moarte, gustând paharul până la sfârșit, ținând nădejdea tare și credința nestinsă, că Cel iubit îl va primi în brațele dragostei Sale și îl va învia împreună cu El. Maica Vartolomeea a trăit și a murit îndrăgostită, îndrăgostită de viața de mănăstire, de Hristos, de Dragoste.
”Nimic nu-i mai sfânt în cer și pe pământ decât să iubești cu adevărat pe Dumnezeu și Dumnezeu adevărat să te iubească, Amin.”
Maica Vartolomeea
Despre datele ei biografice nu am știut prea multe, câtă vreme maica era cu noi, aceasta ne era de ajuns. Știam că e născută pe 11 Noiembrie, iar când a împlinit 81 de ani ne-am strâns toate cu bucurie în jurul ei să îi serbăm ”majoratul”. ”Voi sunteți viitorul mănăstirii!”, ne spunea cu dragoste, dar pentru noi acestea erau lucruri îndepărtate, ceea ce conta era prezentul împreună cu maica Vartolomeea. Acum, când prezența a devenit absență, iar absența inefabilă prezență, când nu o mai putem vedea, dar o simțim rugându-se pentru noi, când munții ce-i urcam cu drag odată ca s-o întâlnim s-au prefăcut în distanța unui gând și nu mai există nici bariere, nici opreliști, pentru a îi spune tot ce ne doare, când putem vorbi oricând în rugăciune, dar nu îi mai putem auzi glasul și strânge mâna caldă, acum, când ne lipsește tăcerea ochilor albaștri mai mult decât o mie de cuvinte, nu ne rămâne decât să scriem, ca blândul poet, amintiri din prezent, evocări pline de evlavie și tandrețe, despre cea care a fost, dar este și nu încetează să fie.
Prezentul despre maica Vartolomeea
Monahia Vartolomeia Popovici s-a născut pe 11 noiembrie 1938, în localitatea Bucium, județul Iași, cu numele de botez, Valentina. A absolvit școala elementară în satul Vânători, din județul Vrancea. De mică a simțit chemare pentru viața monahală și a visat să își închine viața Mântuitorului Hristos. La 18 ani a hotărât să lase lumea, iar pașii, călăuziți de dragostea lui Dumnezeu, au purtat-o la mănăstirea Tismana, în Lavra Maicii Domnului și a Sfântului Nicodim, pe care i-a iubit toată viața.
În urma ordinului de dare afară a călugărilor din mănăstiri, decretul nr. 410, din anul 1959, maica Vartolomeea (sora Valentina, pe atunci) a fost nevoită să părăsească mănăstirea și să se angajeze la I.A.S. Popești-Leordeni, pentru a-și putea duce traiul de zi cu zi. Vreme de șaisprezece ani s-a rugat cu dor nestins și a așteptat ca Domnul să rânduiască întoarcerea ei în mănăstirea mult iubită.
În anul 1975, maica Vartolomeea s-a întors în vechea Lavră, însoțită de sora sa mai mică, Iulia, (devenită mai târziu maica Iustina stavrofora, stareța Mănăstirii Sfânta Ana-Orșova, Mehedinți), și a primit tunderea în monahism în anul 1982. De-a lungul timpului, preacuvioșia sa a primit mai multe ascultări, atât în cadrul Mitropoliei Olteniei, cât și la mănăstire, dar dorul său cel mare era să slujească lui Dumnezeu în tăcerea pustiei. Astfel, prin rânduială dumnezeiască, în vara anului 1998, s-a retras la Schitul Cioclovina de Sus, unde a trăit ca pustnică vreme de douăzeci de ani.
În tot acest timp a trecut prin mari și grele încercări, a scris mult, a plâns și s-a rugat pentru lumea întreagă, a primit cu neobosită dragoste mii de oameni care o căutau pentru a-și spune necazurile și durerea vieții, cerând sfat și ajutor în rugăciune.
Cine a urcat vreodata la Schit, la maica Vartolomeea, știe ce înseamnă să ospătezi la Stejarul Mamvri, să fii primit cu brațele deschise, cu inima caldă și zâmbetul dătăror de credință și nădejdi noi. Clopotul de la Ciclovina de Sus a bătut pentru fiecare oaspete care s-a închinat în Bisericuța Schimbării la Față, așa își întâmpina maica Vartolomeea vizitatorii și așa îi petrecea la plecare, ca și cum fiecare întâlnire era pecetluită în veșnicie și fiecare suflet, la despărțire, era încredințat Cerului.
În ultimii ani ai șederii la Cioclovina de Sus, Dumnezeu i-a rânduit un suflet care să o urmeze pe calea sihăstriei și, totodată, să o sprijine în boală și neputință. ”Dumnezeu mi-a trimis un înger.”, ne spunea adeseori, după ce maica Veronica a urcat la schit pentru a rămâne alături de sfinția sa și a o îngriji îndeaproape.
În anul 2018, datorită nenumăratelor încercări și suferințe pricinuite și de boală și de neputințele vârstei înaintate, maica Vartolomeea s-a stabilit definitiv la mănăstirea Tismana, unde și-a continuat până la moarte lucrarea de mângâiere și îmbărbătare a fiecărui suflet îndurerat ce trecea pragul chiliei sale. A trăit și a murit cu Iubirea în suflet și pe buze, cu o credință infinită în Dragostea lui Dumnezeu pentru om, o Dragoste care nu se teme de suferință, și care este mai presus de moarte. Chipul Mântuitorului Hristos cel Răstignit pe Cruce a însoțit-o toată viața, până la suflarea cea mai de pe urmă, la marele Hotar, dincolo de care înseta să afle pe Cel dorit. S-a stins ca o lumânare ce a ars întreaga viață pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru semeni, și care, într-o clipă de nepătrunsă taină și sfântă tăcere, s-a aprins în Raiul lui Dumnezeu, lângă iubirea Maicii Domnului și a Sfinților.
Un cuvânt înțelept spune că, de pe Cruce nu te dai jos singur, alții te ridică. În seara de 9 aprilie 2021, în bătaia clopotelor tânguind peste mănăstire, cu sobor mare de maici, am ridicat-o pe maica Vartolomeea, adormită în Domnul, de pe patul ei de suferință și am petrecut-o din chilie până la biserica Adormirii Maicii Domnului, cu cântări dureroase și dulci asemenea celor de la Sfintele Paști, pentru a-i împlini dorinta cea de pe urmă, ca sufletul ei să urce la Domnul în sunetul iubit al cântării mănăstirești și îmbrățișarea întregii obști. Timp de 3 zile, credincioșii care au cunoscut-o au venit să o plângă și să îi spună cuvintele rămase nerostite, să îi sărute mâinile și să își ia rămas bun, ca de la cea care le-a fost maică și mângâiere în durere și necazuri, reazem pentru mulți deznădăjduiți, și sprijin neadormit în rugăciune. Pe 11 aprilie, Duminică, de sărbătoarea Sfântului Calinic de la Cernica, am urmat-o pe maica Vartolomeea pe ultimul nostru drum împreună în această viață pământească, pășind în urma ei precum odinioară, pe poteca de la schit, pe care am urmat-o de atâtea ori. Sub cerul scânteietor de o lumină pascală, poteca se strâmta din ce în ce mai mult, iar maica zâmbea în fotografie, din adâncimea ochilor albaștri, îmbărbătând pe cei ce încă nu erau pregătiți să se despartă de ființa ei dragă.
”Cel ce fuge de suferintă fuge de Dumnezeu”, așa stă scris pe crucea ce străjuiește mormântul maicii. Nu demult, cei ce urcau la Cioclovina aduceau ca prinos apă, din ”izvorul dragostei”, care nu seca niciodată, iar acum dragostea se revarsă în chipul florilor și al lacrimilor aduse la mormânt de către cei ce o iubesc și continuă să o caute. Dorul lor e mare, ca și credința că cea care i-a primit și i-a ajutat în timpul vieții nu îi uită nici în veșnicie, iar rugăciunea maicii Vartolomeea se așterne cu aceeași dăruire înaintea lui Dumnezeu, mijlocind pentru toți, ca împreună să fim și să ne regăsim în Ziua cea Neînserată a Învierii.
