Însemnări duhovnicești
”Am recitit din scrisul din trecut. Nu-mi vine să cred că eu am scris. Și totuși, nu eu am scris. Cineva m-a inspirat și mi-a făcut bine. Scrisul mă ușurează și mă liniștește. Au trecut niște ani de când nu am mai scris în acest caiet. Între timp am mai înaintat în viața existentă din cugetul la poruncile lui Dumnezeu. Este, după cum am mai scris, un fel de a te cunoaște pe tine însuți. Nu-i ușor și nici nu-i ceva statornic în lupta cu tine însuți. De multe ori ești învins de poftele și neînfrânările din tine. Atunci intri în tărâmul întunericului, iar țipi, iar plângi, iar te rogi cu disperare. Vine îngerul păzitor trimis de Dumnezeu și te scoate de acolo. Iar cazi, iar te scoate, până capeți un fel de stăpânire de sine. Până devii stăpân peste patimile din tine. Este grea lupta, dar este și frumoasă. Eu sunt îndrăgostită de ea. Pentru că Bunul Dumnezeu pentru câteva clipe îmi arată frânturi de veșnicie pe cerul sufletului meu. Apare ziua cu soarele iubirii eterne. Apare noaptea cu Luna luminoasă și stele strălucesc pe cerul întunecat al ființei mele. Toate acestea, pentru mine sunt un mister, o minune. Doamne, slavă Ție! Astăzi, după multe zile stăpânite de ceață și ninsoare, a apărut mândrul SOARE. Îl iubesc și îndrăznesc să vorbesc cu el. Acum este ora 10. Să mai ies pe afară.
Mai revin.”
”Astăzi, 17 Februarie 1999, încep un caiet mare în care să-mi notez zilnic, dacă și cât se poate, stările mele sufletești și stările vremii.
În caietele pe care le-am scris era un scris hieroglific. Acum încep mă liniștesc sufletește, și scrisul capătă o altă formă, o altă dimensiune. Este mai așezat, mai descifrat, mai adunat.
Sunt la schitul Cioclovina de Sus, cu ziua de astăzi am 35 de zile de când sunt aici; niciodată nu am stat atât de mult, 2-3 săptămâni cel mult. Dar acum este iarnă, frig, ger, zăpadă mare și nu am putut coborî. Apoi, este mai de folos să stau aici. Mă pot înfrâna mai ușor. Totuși, la rugăciune sunt foarte furată, bombardată de cel rău. Când mă trezesc eu este târziu. Iarăși o iau de la început.
Sunt ca un copil de om mare care pleacă cu felia de cozonac afară la copii să o mănânce, și, până sa ajungă, câinele i-o înhață din neatenția lui. Copilul plânge și mama lui îi dă altă felie, dar îi spune: ”Stai aici lângă mine, nu mai pleca!”
Așa se întâmplă și cu mine, trebuie să stau aici, dacă vreau să nu-mi fure diavolul binele și bucuria pe care o căpăt prin dragoste. Este ora 11, să mă mai rog: ”Doamne, ai grijă de roaba Ta, care acum, vezi bine că nu are pe nimeni decât pe Tine”.
Mă întrebam dacă să cobor în vale, este săptămâna brânzei, maicile lasă sec, acum toate își cer iertare pentru a duce lupta cu postul mai ușor. Dar eu nu sunt supărată pe nimeni, eu pe mine sunt supărată că nu fac voia Domnului meu și nu merg drept pe calea Lui. Dar, aducându-mi aminte exemplul cu copilul și cozonacul, este, totuși, un răspuns din partea celor de Sus că trebuie să mai stau, să mă întăresc sufletește și cu răbdare. De fapt, ce mi -am dorit e să fiu aici, la Schitul de sus, mai aproape de posibilitatea de a-mi curăți sufletul. Am trecut prin multe, am renunțat la multe, acum trebuie să fiu hotărâtă. ”Doamne, ajut-mă, ajută-mă, Te implor! Că eu Te-am rugat să cobor, să nu cobor, să rămân aici, ce să fac? Și acum sunt convinsă că-i voia Ta să stau și să nu cobor…Doamne, iar mă rog, iar Îți aduc aminte, ferește-mă, Doamne, de mândrie și de slava deșartă ca să pot scăpa nevătămată.”
(…)Mintea îmi este preocupată de ceva sublim, să-L iubesc pe Dumnezeu, să-L descopăr în ființa mea, să renunț la tot dacă se poate și să fac voia Lui. Doamne, nu mă lăsa…”
”Ger cumplit, frig mare, cum or fi rezistat sfinții fără nimic, nimic la ei, eu mai am ceva de învelit, am adăpost, mâncare, dar ei cum au răbdat fără nimic și nu s-au prăpădit. Doamne, mare ești și mare este puterea Ta. Nimeni nu poate cunoaște puterea Ta!
Să mă rog. Să plec pe calea rugăciunii și a meditației către Bunul Dumnezeu. Afară este soare, soare cu dinți. Vai, vai! Cum vor trece și zilele lui Februarie, mai sunt zece zile cu aceasta.
Mă rog în felul meu. Numai Dumnezeu știe dacă rugăciunea îmi este primită. Doamne, pentru rugăciunile duhovnicului meu și a soborului din Sf. Mănăstire Tismana și a altora care se roagă pentru mine, te rog să mă miluiești. Te rog, Doamne, Te rog…! Dar canonul tot nu l-am făcut de mult. Nu știu care este pricina. Nu am voință puternică.
Furtuna asta care nu mai contenește este asemenea unui cazan mare care clocotește, face mult zgomot.
Iar când se oprește este o liniște magnifică.”
”Am început, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă gândesc la iubirea Lui, la Veșnicie. Doamne, cât de minunat ar fi să merg pe drumul acesta până la sfârșitul vieții mele, călăuzita de Tine, de Sfânta Ta Mamă, de Îngerul meu păzitor, de Sfinții Tăi în a cărora inimă Te-ai odihnit.
Ajută-mă, Doamne, Dumnezeul meu că eu sunt roaba Ta, prin bunăvoința Ta, prin mila Ta. Doamne, orice s-ar întâmpla cu mine, eu tot la Tine mă întorc, că nu am unde mă duce. Dar eu sunt din fire din neam prost și nu-i așa ușor să devin sau să mă fac, să mă transform în neam mare. Să fiu distinsă, discretă, să am o altă prezență, ținută, care să emane o atitudine de înaltă finețe. Totuși, eu, Doamne, îti mărturisesc că voi deveni așa pentru faptul că la Tine nimic nu-i cu neputință. Tu, din nimic, din prost și rău, faci bun. Am mai spus și în alte rânduri, din monstru faci înger.
Astăzi, 22.02.1999, împlinesc 40 de zile de când sunt aici, 40 de zile, 40 de nopți. Au fost și zile frumoase, dar și urâte și grele, singurătatea este dură. Salvarea este că mă ajută rugăciunea, este singura mea salvare și mângâiere în orice moment, și bun și greu, din viața mea.
Am fost la biserică, am aprins lumânări, candela, și am făcut și câteva metanii. Am venit la colibă, m-am rugat, am mâncat, afară a plouat încontinuu și noaptea la fel. Ce bine este că-n colibă nu ploua. ”Doamne, cât este de minunat că mi-ai purtat de grijă. Niciodată n-am să reușesc să-Ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut Tu pentru mine!”
Doamne, ferește-mă și ajută-mă să pun ordine în ființa mea. Ajută-mă, Doamne, că numai Tu știi să faci ceea ce la om este cu neputință, la Tine este cu putință.
Faptul că sunt aici, la Cioclovina de Sus, este un dar prin excelență de la Domnul nostru Iisus Hristos și Maica Domnului, pentru că eu nu meritam așa ceva. Este un dar pentru că am împlinit 60 de ani. Numai Dumnezeu știe prin câte curse am trecut până am ajuns pe această culme, 60 de ani. Doamne, măcar de acum, ajută-mă să fac voia Ta, să urmez calea poruncilor Tale, în veci. Amin!
Este 12:30 ziua. Afară plouă, plouă mereu. Munții sunt în ceață, ca o dantelă ruptă. Mănăstirea se vede ca o cetate în mijlocul munților, este un tablou bun de pictat. ”
”De ce sufletul meu se obosește de moarte, gândind la ce va face în viitor, care poate nici nu va fi. Se gândește în sensul că-i trebuie cutare, cutare lucru; că trebuie să facă cutare faptă care crede că-i de trebuință, în felul acesta tare se obosește. Numai un gând îi trebuie, să învețe să-L cunoască și apoi să-L iubească pe Unul Singurul Dumnezeu. Ajută-mă, Doamne să pun început bun, să încep cu TĂCEREA – și interioară și exterioară.
Oftez și scriu, este ca o spovedanie, este ca o mărturisire. Oare să fi pătruns sufletul meu pe alt tărâm? Doamne, tare aș fi fericită să știu că Tu mă ajuți și mă iubești. Tare, tare aș fi fericită. Oare ce-i mai presus în această lume decât să iubești, să fii liber și să iubești pe Unul Singur Dumnezeu!
Când iubești TĂCEREA – iată, Cer iubești.
Când iubești MOARTEA – iubești omului arta, arta de a muri. Este o artă a trăi, este o artă a muri. Lucian Blaga a spus: “Unde nu e moarte, nu e nici iubire“.
Stau aici în schitul acesta pustiit și în pustiu. Am început cu șapte zile, apoi am stat cu săptămânile; cu luna nu am stat decât acum, în 1999. Am stat o lună și jumătate. Tot mereu mă întrebam, oare voi fi aici? Oare voi sta aici? Iată, eu cred că-i voia Celui de Sus să stau aici. Voia celui de Sus nu se face cu ușurință, ci cu jertfă și cu osteneală, cu răbdare și mai ales, pe calea PĂCII. (…) Doamne, Ia aminte la noi, cei păcătoși!
Eu cred că am fost un om prost, fără personalitate, adică nu personalitate de savant sau mai știu eu ce, ci o personalitate obișnuită, necesară fiecărui om; de aceea, de multe ori, oamenii din jurul meu au lăsat să treacă tăvălugul peste mine, peste sufletul meu, fără milă m-au lovit, dar iar mă întorc și spun: toate, toate mi s-au întâmplat din cauza păcatelor mele.(…) Am fost victima întunericului celui de nepătruns. Numai RAZA de iubire a lui Dumnezeu și a Maicii Sale, Pururea Fecioarei Maria, m-au ajutat să ies de acolo. Și dacă spre sfârșitul vieții eu voi reuși, cu ajutorul Lor, să mă împac cu mine însămi, cu Dumnezeu, cu Puterea Sa, cu aproapele meu, eu voi uita tot ce a fost. Pentru că voi fi un om fericit, în adevăratul sens al cuvântului.”
”A trăi singur și izolat este un ideal frumos, dacă îl trăiești pentru Dumnezeu. Trebuie, totuși, mult discernământ, multă atenție, mult devotament pentru ceea ce faci, multă tărie, răbdare și nădejde în Dumnezeu. Totul pleacă de la Dumnezeu și sfârșește în Dumnezeu. Aceasta este IUBIREA – Iubirea te cheamă – tu trebuie să deschizi porțile temniței tale, unde este iubirea ta legată, unde stă în întuneric; dă-i drumul iubirii tale și va alerga numai spre iubirea supremă, absolută. Dumnezeu a pus în fiecare om o scânteie de iubire, noi trebuie să muncim și să o găsim, să o scoatem la lumina faptelor bune și așa vom reuși să viețuim în Lumina adevărată care este Dumnezeu. Liniștește-te, suflete al meu, că Domnul Dumnezeul Tău va rândui cele bune pentru mântuirea ta, numai tu să-ți pui toată nădejdea în El. Dacă vei face așa, vei fi un om mare, un om după Duhul lui Dumnezeu.
Doamne, facă-se voia Ta și nu a mea!”
”Rugăciunea este ca un munte, îl urci greu, dar când ajungi sus, undeva, totul este frumos, gândirea este liniștită, iar Soarele iubirii te încălzește cu dragoste și simți atunci o iubire, iertând pe toți, îi îmbrățișezi cu căldura inimii sau cu căldura sufletului primită de la Dumnezeu. Multe se petrec în suflet, dar repede se duc, după cum și vin și nu le poți prinde, nu le poți scrie pe toate. Atât pot, să scriu că, iubind pe Dumnezeu, – și nu-i ușor, căci dușmani nevăzuți se pun de-a curmezișul -, iubesc și pe aproapele meu, chiar am o căldură în inimă să-l iert și pe cel care mi-a făcut rău. Că tare mă chinuiește duhul rău nevăzut cu gândurile, aducându-mi aminte relele pe care mi le-a făcut aproapele. Dar și eu îi spun: – pentru păcatele și greșalele mele m-a pedepsit Dumnezeu prin aproapele meu. Dar eu mă rog la Dumnezeu să-l ierte și să nu-l pedepsească pentru mine, ticăloasa. Se duce [duhul rău], dar vine iar. Și așa mă lupt mereu. Duhul cel Sfânt mă ocrotește și mă ajută să mă înțelepțesc în lupta cu stihiile lumii interioare, unde de valoare nu-i decât sufletul pe care Dumnezeu l-a pus. Dar nu oricum. A ascuns [în el] o comoară Sfântă care nu se descoperă decât cu un cifru, Numele cel Sfânt și Minunat, Doamne Iisuse Hristoase… Apoi descoperi moștenirea veșnică, comoara plină de aur curat – Lumină veșnică..
(…)
Astăzi m-am gândit că dacă există un univers colectiv pentru o lume întreagă, cu tot ce există pe lângă om, apoi este și un univers personal. Fiecare om își are universul lui după posibilitățile gândirii cu care este înzestrat. Și mai ales dorul de a cunoaște, de a cerceta, de a învăța.
Am început să citesc Pildele lui Solomon, fiul lui David. Le-am mai citit, dar le recitesc mereu. Sunt foarte educative și, pe măsură ce le înțeleg, îmi sunt mai plăcute și totodată necesare în mersul meu spre libertate. Am vrut să spun că libertatea adevărată este numai sus, la Dumnezeu, în viața veșnică. Aici totul este relativ când este vorba de virtuți încununate cu libertatea sufletului. Dar când este vorba de păcat, aici este mai greu, mai apăsător, mai sufocant. Relativul păcatului te duce la deznădejde. Este bine și foarte bine să nu ai de-a face cu el. Asta presupune un mare har, o lumină puternică în tot ce ai de la Dumnezeu: minte, inimă, conștiință, suflet. Dar Bunul Dumnezeu, în preaplinul Său de milostivire, a lăsat o ușă deschisă spre aceste suflete hărțuite și stăpânite de păcat. În Vechiul Testament, Isaia cap.1, versetul 18, scrie – ”Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face. ” Iar în altă parte spune că nu este păcat mare care să întreacă milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu. Dar în toate ne trebuie luptă, luptă, credință, nădejde și dragoste. La Dumnezeu totul este cu putință, oricât ar fi de întunecat universul omului bolnav duhovnicește, sufletește, moral, este cu putință să i se facă lumină cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai el să vrea să stăruie în luptă, să nu dea înapoi. Dragostea dintre om și Dumnezeu cu adevărat este o nebunie.
Dar lupta cea mai grea și finalul, care este lung și greu, este să te cunoști pe tine însuți, să lupți să te schimbi în bine, să te suporți pe tine însuți când îți vezi neputințele și slăbiciunea, care greu se pot schimba. Este natura omului de când s-a născut. Cu ea s-a născut. Ca să revii la prima ta natură, de fiu iubit de Dumnezeu, și tu să-L iubești mai mult decât pe tine, este greu, nespus de greu, dar nu-i cu neputință. Dumnezeu este o forță, o putere, și nu se lasă biruit. Cine îl iubește pe Dumnezeu sincer și adevărat va fi eliberat de robia păcatului cu tot arsenalul lui și își va dobândi, prin mila și ajutorul lui Dumnezeu, natura lui primă, când era în rai și vorbea cu Dumnezeu și nu avea nicio grijă. Grijă de el avea Dumnezeu. Era doar fiul lui Dumnezeu. Eu mă bucur tare mult că există Dumnezeul acesta Adevărat și cu atâta iubire – putere de a face din rău bun. Nici nu doresc să fie alt Dumnezeu. Acesta a fost, este și va fi.
Este ora 11. Ninge, și ceața și-a luat teritoriul în primire. Suntem sechestrați. Doamne, adu-Ți aminte și de noi: de bisericuță, de nava cosmică, de măicuța – băbuță. Și de celelalte vietăți care sunt cu noi.”
”Am fost înainte de toate la biserică, am tămâiat și am făcut candelele care toate ardeau. M-am rugat și m-am mărturisit Domnului din toată inima. Acum să văd răspunsul. Îl voi scrie în caiet. Este imposibil să rămân fără răspuns. L-am rugat ceva!!
Astăzi păsărelele au mâncat de-au stins. Este frig și ele nu se duc în altă parte. Și, Doamne, ce frumoase sunt, și vioaie! Se joacă, se aleargă una pe alta. Acum, când le dau mâncare nuci sparte și curățate, este deliciul lor, vin aproape de mine. Eu nu mai pot de dragul lor. Și m-am gândit, văzându-le așa frumoase, mici și vesele, să prind una și să o sărut. Dar așa ceva n-am încercat… Iar astăzi, fiind ușa deschisă, una din ele a îndrăznit să intre fără ca eu să observ. După ce am terminat treaba pe afară, am intrat în chilie să mă mai rog. Și când să aprind o lumânare, aud așa, ca un fâlfâit, lângă mine. Nu m-am uitat în jurul meu, crezând că mi se pare. După ce aprind lumânarea, lumânarea aprinsă s-a stins, tot de la un curent. Fâlfâit de aripi. Și când mă uit în jurul meu, ce să văd, pe ușa de la chilie – o păsărică. Era speriată. Am vorbit cu ea și n-am putut să o prind. A plecat în cealaltă chilie și s-a oprit pe icoana Sfintei Parascheva. Am zis: Sfântă Parascheva, lasă-mă să o prind, să nu ne mai necăjim una pe alta. Și după două mișcări am reușit să o prind. Doamne, inimioara îi bătea ca toba unui tânăr. Cu putere și frică. Eu nu i-am făcut nimic. Am vorbit cu ea și am mângâiat-o. Bineînțeles că am sărutat-o. M-a ciupit cu ciocul. Apoi i-am dat drumul și a zburat pe crăcile copacului- tei. Când, mai târziu, le-am dat de mâncare, au venit mai multe în jurul meu, aproape. Cred că păsărica le-a spus că eu nu le fac nimic rău și nu sunt periculoasă.
Așa a fost. Peripeții ale pustiei.
Am și 2-3 șoricei prinși și băgați la închisoare într-un butoiaș de plastic. Am mai spus și altădată, tare mult m-au necăjit. Acum, dacă sunt arestați, eu le dau mâncare, le-am pus și o blăniță de oaie pentru frig, ei și-au făcut un fel de mușuroi unde se adăpostesc. Nu i-am omorât, la primăvară le dau drumul. Dar trebuie să spun că tare este liniște și pace, și mai ales curat. Nu mai vin. Am făcut curat și am astupat găurile. Doamne, ajută-mă, să nu mai vină. Sfântă Cuvioasă Maică Parascheva, te rog ajută-mă.”
”Am ieșit afară din colibă; luna plină parcă tot îmi spunea: “Uite, cât sunt de frumoasă, luminoasă!“. Aer curat, vântul cu muzica lui, dar nu așa tare, ci în surdină. Am reușit să fac iar câteva metanii. Și iar am intrat în colibă. Aici este cald și adăpost.
Este ora 23 și scriu. Am căzut cu capul la pământ (pe scândură) și am zis: ”Doamne, Dumnezeule, miluiește-mă și ajută-mă să fac voia Ta! Alungă de la mine neghiobia, lucrul faptelor urâte, al gândurilor spurcate, dă-mi suflet curat, minte liberă, în care să se oglindească Sfântă Fața Ta.”
Oftez și scriu. ”Știu, Doamne, că nu merit nimic, că chipul meu nu-i vrednic și-i hâd, dar, Doamne, făptura Ta sunt, păcatul mă urmărește pas cu pas, tot timpul e cu mine și lângă mine. Dacă nu ai fi Tu, cu mila Ta și cu dragostea Ta, eu de mult eram terminată, că eu mai cu sârg fac voia păcatului, decât voia Ta cea Sfântă. Dacă Sfântă Puterea Ta nu ar fi cu mine, Doamne Dumnezeul meu, ce s-ar alege de mine?
Sunt pângărită, sunt istovită de tot ce-i rău: clevetesc, osândesc, judec fără milă, fur, fur, asta-i mai dureros, mă fălesc, cred că sunt cineva, îi și mai periculos că fac voia mândriei. Nimic bun nu am. Și cred că sunt cineva când propovăduiesc Cuvântul Tău și sunt de niciun preț în fața Ta, Doamne.”
Cum am ajuns eu așa? Fac voia păcatului, smerenie – cea fără fățărnicie – nu am, slava deșartă de mult nu mă slăbește și pretutindeni mă însoțește. Nu mai vorbesc de moleșeală, de tirana trândăveală care mă amețește cu un fel de licoare: “lasă, lasă, că faci rugăciunile și canonul mai încolo. Mai stai puțin și te odihnește, că tare ești obosită. Ai făcut de toate, ai muncit, acum stai și tu, că ai tot dreptul“. Eu ascult al lor descântec și, la comandă, somnul- nemilosul somn mă înșală și până nu-și ia tot, tot, nu se mulțumește cu ce e al lui, ia și din dreptul altuia și pleacă ca un vampir, ca o lipitoare. Iar eu mă scol ca vai de mine, cu deznădejdea de lângă mine care, cu mare alai, cu trâmbița strigă tare, ca o disperată: “ai dormit noaptea toată, știi prea bine, ba mai spui și la alții – rugați-vă noaptea, că-i rugăciunea de foc! – și tu, tu dormi ca un dobitoc, vai de tine, vai de tine, uite așa îți fug zilele“.
Dar conștiința mai poate spune: “Pune-ți nădejdea în Domnul Dumnezeul Tău și nu în tine. El îi va termina pe cei ce-ți vor răul, El va arunca în groapă pe cei ce-ți sapă groapa“.
Și iar oftez și așa am ajuns ca în miez de noapte să scriu așa, pe cât se poate, stările mele sufletești; nu am cu ce mă lăuda, n-am. Decât că simt a lui Dumnezeu milă și a Maicii Domnului ocrotire, a Îngerului păzitor aripa ocrotirii, al tuturor Sfinților zid apărător, a Duhului Sfânt putere care mă susține să nu dau înapoi, să nu dau în stânga, să nu dau în dreapta prea mult, ci să merg înainte, să-mi recunosc neputința, să chem sfânta pocăință, să strig la cer cu disperare: “Doamne, Doamne, ai milă de păcătoși, că cel dintâi sunt eu!“ Doamne, Tu ți-ai făcut milă cu mine, iar eu, nevrednica, nu-ți aduc un strop de recunoștință, nici mulțumiri, nici post, nici metanii, nici înfrânare de la orice gând rău față de aproapele, niciun strop de iubire, de dragoste față de marea Ta iubire, față de jertfa Ta pentru mine.
Doamne, acum simt că îți scriu o sesizare și tare doresc să ajungă pe calea undelor, în miez de noapte, să ajungă la Tronul Ceresc și să iei în considerare dorința mea. Doamne, tare mult te rog, ajută-mă să fac voia Ta, să Te iubesc cu toată ființa mea, să uit de mine, de mâncarea pe care o caut cu ardoare, de somnul meu profund, de grija mea pentru mâine, de grija ce o port pentru alții, să uit de tot, și numai Tu să fii prezent în fața mea.
Când, Doamne, voi ajunge la o așa stare, să fiu contopită cu Tine! Este mult ce cer, că eu nu merit așa ceva, nu merit, nu merit. Dar la Tine, Doamne, totul este cu putință. Șterge, Doamne, totul, tot răul ce l-am făcut, cu buretele milei și cu puterea Ta cea sfântă și nesfârșită, și să pun început bun, să Te iubesc necontenit, și-n bine, și-n greu, și-n laude, și-n defăimări, tot timpul gândul meu la Tine să fie, să reușesc cu Tine și prin Tine să Te iubesc și-n veșnicie. Să te slăvesc, Tată Sfinte, în viața aceasta pământească și în veșnicie.
Doamne, aș vrea să închei această scrisoare, dar gândul îmi mai spune: “Spune-i lui Dumnezeu că ai fost și ești o ipocrită, o înjositoare. Să te ajute să fii cu adevărat o luptătoare pentru sufletul tău pe care ți l-a dat Dumnezeu și trebuie să-l dai, când va vrea El, înapoi, curat și luminat. Să se bucure Prea Sfânta Fecioară Maria, îngerul tău păzitor, Sfântul Apostol Vartolomeu și toți, toți Sfinții în a căror inimă s-a odihnit Hristos Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Amin!“
Și acum să pun început bun, să mă rog cât de puțin, până nu mă ia somnul în primire.”
Ora 14. Ceața este destrămată sau dezbinată, se luptă să se adune, vântul nu o mai vrea. Printre rupturi ale zidului de ceață se văd munții triști cu pădurile plângând. Se spală, se pregătesc pentru Primăvară.
Ninsoarea este tare la cerbice, nu se lasă, mai trimite batalioane de fulgi, dar săracii mor până să ajungă la pământ. Vântul ușurel și ploaia după el îi topește pe bieții fulgi. Viață, mișcare, mirare și lupte fac un decor sinistru- cenușiu. Niciun fel de lumină, măcar un zâmbet din partea soarelui. Nimic. Unde să fie el oare? Pe bolta cerului se îndreaptă spre apusul său. Poate mâine ne va mângâia cu o rază, cu un zâmbet. Ce bine ar fi. Doamne, Slavă Ție de tot și de toate.
(…)
Cerdăcuțul s-a îmbrăcat în nea. Era frig și sinistru. De unde să fie frumos, dacă sufletul meu era bolnav de patimi. Am venit în casă și m-am culcat fără grijă. Ce mare păcat. M-am sculat la 4 dimineața am fost la Sfânta Bisericuță. Toate candelele de data aceasta ardeau. Era liniște și pace. Duhul lui Dumnezeu era acolo. Le-am împrospătat din nou cu fitil și untdelemn, am aprins lumânările, m-am rugat puțin și am venit la chilie. M-am culcat ca o nesimțită. De unde atâta somn? Și totuși somnul îmi face bine pe o parte, dar pe alta îmi fură ce am mai bun, și el îmi dă ceea ce este trecător.
14 Martie 2006, Sf. Marți
Vremea este închisă, ceața a făcut un zid gros, nu se vede nimic, nimic. Liniște și tăcere. Doar eu cu păsărelele mai mișcăm pe afară.
Am făcut focul, le-am dat de mâncare.
Gândurile, rele, urâte și vulgare, venite din tărâmul întunericului mă escortează, mă urmăresc. Mi-e silă de mine, mi-e scârbă când mă privesc și la o încercare, vai, am milă mare de mine însămi. Ori sunt năucă, ori nesimțită, oricum aș fi – trebuie să am mare răbdare cu mine însămi. Cu mine însămi. Poate Mila lui Dumnezeu va spune un cuvânt, un gând bun și pentru mine.
Poate nu știu a lupta, poate n-am un spirit plin de trezvie, dar când spun, – iată am dat de bucurie , acum suflete veselește-te! , atunci pierd tot ce am găsit.
Doamne facă-se voia Ta cu mine păcătoasa.
Ora 15,15. Tot ceață. Dar streșinile curg. Ninge așa alene și cu fulgi mărunți, abia se văd.
Eu în schimb m-am rugat și am simțit ajutorul, ce bine este să fii cu rugăciunea. Ea te duce în loc odihnitor și te bucură. Te duce în cort de lumină.
(…)
20 Martie, 2006
Soare și adieri de primăvară. Muștele circulă timid pe ferestrele încălzite de soare. Alte gângănii n-au apărut. Este încă frig pentru ele.
Dar cu mine, cu ființa mea e tragedie mare, nu-mi găsesc scăpare, drumul spre libertate este încă păzit cu strășnicie de viețuitorii întunericului. Se baricadează, se sfătuiesc între ei și n-am parte de libertate.
Eu simt că nu mă pierd, dar conștiința mea vie îmi spune mereu, ”nu faci bine, tot mai rău procedezi: de rugat nu te rogi, de postit post sever nu te lupți, nu te folosești de răbdare în sensul bun și întăritor, te lași ușor sedusă de pofta dușmanilor tăi.
Otravă, otravă îți dă mereu (pofta). Ca niște vampiri îți ia tot ce-i mai bun al tău. Până când, Vartolomeia, până când te târăști așa pe pământ și nu lupți pentru tine? Eu (conștiința) mai sunt vie și te atenționez, dar dacă mergi așa mereu, s-ar putea ca Glasul lui Dumnezeu să nu mai vorbească prin mine!!! Atunci ce vei face? Dacă ție nu ți-e milă de tine, dar cui să-i fie milă? Domnul face milă cu tine dacă și tu ai milă. Altfel este greu. De ce? De ce ai alunecat așa, de ce? te-ai delăsat.
Te mângâi în suflet că postești, dar nu-i post adevărat, mănânci de post, este drept, dar de 2-3 ori în zi, alte ori și de patru, dormi ca o nesimțită – iartă-mă că-ți spun, cum vrei să-ți câștigi independența sufletului ca să vină să se odihnească Iisus Hristos cu Duhul Sfânt? Și să ai și tu parte de fericire de aici de pe pământ.”
Așa că în asemenea situație și stare se află sufletul meu, ființa mea vie.
(….)
21 Martie 2006, Sf. Marți
Gata Echinocțiul de Primăvară. Soarele răsare de noapte. Ziua s-a mărit, iar eu simt un fel de flux de sevă în mine.
Sunt mai ușoară în mișcări.
Aștept să plec la Sfânta Mânăstire. Îmi este dor de Sfintele slujbe, de duhovnicul meu, protos. Vartolomeu, de Maica Stareță și de maicile toate.
Apoi sunt 3 luni de când n-am fost la Sfânta Mânăstire.
(…) Ora 10,30. Soare și cald. Cald lejer. Au început vietățile mai mici să circule, mă feresc cu atenție să nu le calc.
Mă bucur nespus că am stat aici iarna, am răbdat cu tot ce mă înconjoară. Acum mă bucur. Plec cu forțe noi, cu dragoste de viață, de Adevăr.
Am făcut curat în biserică, este frumos și liniștit.
Tare mult aș vrea să muncesc mai mult și cu interiorul meu, să mă ostenesc mult mai mult. Și să se bucure Sf. Fecioară Maria și sufletul meu să fie împăcat cu Dumnezeu.
M-am sculat de la ora 5. Am avut spor. Trebuie să las curat în urma mea. Strâng și apă de la zăpada care se topește.
Să încerc să mă rog așa după tipic. În rest, tot timpul sunt cu gândul de recunoștiință și mulțumesc că Bunul Dumnezeu mă ajută să pot fi în activitate, așa cât pot. Am acum, în Martie, 12 ani de pensionare.
Doamne ajută-mă, miluiește-mă și mântuiește-mă.
Pe toată lumea și la urmă pe mine.
(…)
M-am sculat cu voie bună. Doamne ajută-mi să am o zi cu calde și vii clipe care-mi vorbesc numai și numai de Tine. De Tine să-mi vorbească și eu să le ascult cu dorința tare, implorând în sufletul meu Numele Tău cel Sfânt.
(…)
Doamne, te rog, fii până la sfârșitul vieții mele ocrotitor și binevoitor cu mine, nepriceputa, și nedefinită într-un fel mai elevat.
Sunt o neisprăvită și o întunecată. Dar Doamne, parcă văd, și mă cutremur, la orizontul ființei mele un semn că va răsări soarele divin și dumnezeiesc. Nici nu îndrăznesc să gândesc prea mult. Este prea mult și așa. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Sfintele și binecuvântatele rugăciuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, ale tuturor Sfinților, miluiește și ne mântuiește pe noi.
Pe toată lumea și apoi, la urmă de tot, pe mine păcătoasa.
”Zi supărată și plângăcioasă. Toată ziua a plâns.
Nici soarele n-a consolat-o, nici vântul n-a legănat-o, ci singură și-a dus bucuria și durerea lacrimilor, plângând când în mod ascuns și pe furiș, cînd cu ropote mari. Ziua ploii și ploaia zilei. Eu am făcut treabă și m-am și rugat. (…)
Am rămas cu Îngerul meu păzitor, care tare mult m-a ajutat.”
”Învierea Domnului este primită cu bucurie multă. Natura însăși Îl preamărește pe Domnul Învierii și se curățește, se spală de mizeria pe care noi, oamenii, o facem. Eu mă consider vierme, urât, bubos și păcătos.
12,30. Iar s-a întunecat ca și cum s-ar lăsa noaptea.
Plouă mărunt și biciuit. Stropii de ploaie vântul îi mână în convoaie și nu-i mână drept, ci într-o parte, un fel de viscol cu ploaie. Ce o fi prin lume ? Câți oameni nu-s necăjiți de ploile ce vin șuvoi. Doamne aruncă-Ți privirea spre noi. Ai milă, milă mare de făptura Ta îndurerată, de copii mici și mari, de părinți și bătrâni, de bolnavi și oropsiți!
Doamne, pentru rugăciunile Sfintei Fecioare Maria, pentru rugăciunile tuturor Sfinților Tăi și mai ales pentru Marea Ta Jerfă ce ai adus-o pe lume, nu ne părăsi pe noi. Ai milă, Doamne, ai milă, că pierim pentru că nu știm să Te iubim, nu vrem și nu ne ostenim să schimbăm iubirea de noi înșine în iubirea fierbinte de Tine.
Ce zi, ce zi, mă mir cu toată ființa mea cum mi-a ajutat Dumnezeu să fac treabă-curat pe vreme bună! Ce mă făceam acum! Eu, dacă n-ar fi vremea așa, acum eram plecată pe drum, nu departe, dar eram pe drum spre Sfânta Mânăstire.
Să mai scriu Doamne Iisuse. Alteori nici nu gândesc să scriu și acum doresc să-mi țes covorul fermecat care mă va duce la Marele Împărat. Plouă, plouă cu muzică cosmică și plăcută, că stau la adăpost și-i totul în ordine și curat.
Doamne, fii binecuvântat de acum și până în veac!”
(…)
A fost o Înviere nu frumoasă, ci foarte, foarte frumoasă și plină de bunătate și Mila lui Dumnezeu!
Doamne cum nu uiți Tu de pământ și-l faci să tremure și să salte de bucuria pe care Tu o dai la vremea cuvenită. Totul, totul este al Tău și totul, totul pe Tine Te slăvește.”
,, Hristos a înviat! ”
,, Adevărat a înviat!”
Minune. Sunt o minune: un vierme ce mă târăsc în fața Sfintei Treimi și gândesc și vorbesc. Viermii nu vorbesc, iar dacă au un pic de gândire, este spre a se dirija, spre a se menține specia. Este ceva nativ.
Dar ca să fii vierme, să te târăști pe pământ cum mă târăsc eu, să vorbești, să gândești – ești o curiozitate, o minune, și, de ce nu, un ratat al Divinității. Dar care Divinitate te iubește. Însă te rog, Doamne, mai fă o minune cu mine : fă-mă om cu rânduială duhovnicească. Și te voi slăvi în veci de veci, căci bucuria pe care mi-o dai nu mă lasă să lenevesc, să trândăvesc, ci mă îndeamnă mereu să Te slăvesc, Dumnezeul meu.
”M-am abătut puțin de la post. Am mîncat un ou, 2 cutii de conserve de pește în Săptămâna Luminată, brânză, cozonac și pască.
Dar tare mă doare sufletul. M-am dezechilibrat sufletește. Rugăciunea, am mai spus, este foarte, foarte distinsă, nu se împacă cu mâncarea, cu bunătățile pământului.
Acum parcă încep să mai respir aer duhovnicesc, să mă rog și să merg pe drumul meu.
Dar ce mă fac cu somnul, cel mai mare dușman! Dar cred că voi face ordine și cu el. Mare-I Dumnezeu. Acum sunt roaba lui (a somnului) dar grație Lui Dumnezeu, voi deveni stăpâna lui (a somnului). Voi dormi când se poate, nu când vrea el.
Doamne adu-Ti aminte de mine și nu mă neglija, nu mă părăsi. Te rog, Doamne. Tare mult mi-am dorit fericire și acum simt că-o am. În fiecare zi mă bucur de prezența Ta. În soare, în flori, în aer, în adierea vântului și chiar în furia lui, în stropii de ploaie, în mersul pe jos, în Biserică și chiar în ființa mea, că eu sunt sănătoasă și bucuroasă că Tu exiști și pentru mine.
Doamne Dumnezeul meu, pentru rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, Doamne miluiește sufletele noastre.
,,Hristos a Înviat! ”
,,Adevărat a Înviat!”
Citate
”Căutați Iubirea pe pământ
și nu renunțați la ea cu niciun gând.”
”A-L iubi pe Dumnezeu, adică a învăța să-L iubești, căci nimic nu vine gratuit, este ca și cum te-ai lansa într-o aventură cu riscuri, ori pierzi, ori câștigi. Acum să vedem, ori câștig bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, ori o pierd. Dar să nu fie. Oricum ar fi, eu am spus din suflet că nu regret că am lăsat totul și să-L urmez pe Cel ce este Totul.”
”Ca să lupți cu gândurile tale pe pământ,
Trebuie să fii mereu flămând.
Flămând de a iubi pe Dumnezeu.”
”Doamne, sunt la pământ. Nu mai sunt cu sufletul pe verticală. Trimite un gând, un gând plin de lumină Dumnezeiască, să mă ridice pe verticală și să-Ți dau Slavă!”
”Doamne, răsari puternic în inima mea și umbra să dispară. Fii în dreptul meu mereu, Duhul Tău cel Sfânt să îmi fie acoperământ. Sfânta Fecioara Maria să mă întărească cu sfinții toți, să am putere și să lupt cu monstrul din mine pe acest pământ. Cerul este iubitul meu și eu sunt iubita cerului.”
”Cerul este iubitul meu și eu sunt iubita cerului.”
”Sufletul care păzește poruncile Bunului Dumnezeu nu obosește niciodată, pare că este o apă liniștită.”
”Iubește și greșește. Iubește și greșește. Iubește și greșește. Iubește ca să nu mai greșești.”
”M-am sculat cu dor de rugăciune. Poruncește, Doamne, să se liniștească furtuna din sufletul meu . Și mintea mea să fie senină și soarele cu căldura lui binecuvântată să mă învăluie și să biruiesc norii urâți ai patimilor de tot felul. Amin.”
”Iadul și raiul sunt în noi. Dacă îl vom iubi pe Dumnezeu atunci iadul dispare și raiul răsare precum soarele la răsărit. Cu soarele Iisus Hristos ziua vieții noastre pământești este un început și veșnicie rai.”
”Când mâinile se îndeletnicesc cu munca, limba să cânte, iar mintea să se roage – că Dumnezeu cere de la noi să ne aducem aminte totdeauna de El.”
”Doamne, fie-Ți milă, și fapta Ta începută cu însănătoșirea sufletului meu nu o abandona. Fii până la capăt îndelung răbdător și crede că eu mă voi tămădui și te voi slăvi!”
”..din Mare Mila Ta fă-mă sănătos la minte, ca să iau aminte la voia Ta cea sfântă. Doamne, Tu ești Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Tale Maici, pentru rugăciunile tuturor sfinților, miluiește făptura mea care face parte din Creația Ta.”
”Te rog, Doamne, nu neglija clipa aceasta în care mi-am văzut cu groază neputința ființei mele, dar și nădejdea inimii ce mi-ai dat-o în Puterea, Mila și Răbdarea, în Dragostea Ta cea Mare. Amin. Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție! ”
”Este imposibil ca glasul meu de neputință să nu-l audă Dumnezeu. Și Harul Său va birui și eu pe Domnul iarăși voi iubi.”
”Eu sincer mărturisesc. Am nevoie mare de duhul pocăinței, să plâng mereu, că mult am greșit în fața lui Dumnezeu. Pocăința în sine este o aspră nevoință a trupului urmată de lacrima plânsului, pentru mântuirea sufletului meu mereu bolnav și îndurerat, mereu bolnav și gârbovit. Doamne, slavă ție.”
”Rugați-vă și nu stați cu mâinile în sân, ca Harul lui Dumnezeu să se reverse peste voi.”
”Iubiți-vă, fiindcă iubirea va salva omenirea.”
”…a fi Punte între cer și pământ. Te faci dragoste și porți mesaje din Cer pe pământ și de pe pământ la Cer. Ce poate fi mai frumos decât să faci cerul să iubească pământul și pământul să devină Cer. Cine poate să înțeleagă dragostea dintre om și Dumnezeu, este o nebunie.”
”Rugăciunea de astăzi este locul rugăciunii de mâine.”
”Nimic și nimeni nu se aseamănă Ție. Ajută-mă, Doamne, să păstrez cugetul și inima mea cu toată ființa pe care o am în dar de la Tine. Să o păstrez în lumina Ta, prin legătura rugăciunii. Amin”
”Nimic fără Dumnezeu și la El totu-i cu putință dacă este voință și dragoste de a iubi și a ierta. Amin. ”
”Pustie, dulce pustie! Pustia este patria mea, este dulcea mea patrie, dulcea mea limuzină cu care mă plimb pe șosele de nori. Slavă Ție, Doamne, slavă Ție”
”Mă ostoiesc cu medicamente recomandate de Sfinții Părinți. Unul dintre ele, mai tare și mai liniștitor pentru o vreme este: ”Facă-se voia Ta, Doamne, și nu a mea.”
”Lumina este patria Lui,
Lumina este bucuria Lui,
Lumina este odihna Lui,
Lumină este iubirea Lui.
De aceea gândul nu știe decât să iubească și să numească pe fiecare gând Iubire, Iubire, Iubire, pentru că Iubire este Cel ce iubește acest pământ. Amin”
”Dacă n-aș avea trezvia, luminița care luminează calea mea, eu m-aș opri la orice tarabă să comentez, să visez, să pun la cale și așa mai departe. Lumința nu mă lasă, clipește și luminează calea mea și îmi pune gândul pocăinței în fața mea, ca și cum: Uite, de el trebuie să asculți și să-l urmezi acum. Și încep, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…”
”Doamne, drumul spre Tine trebuie să treacă prin ocări și defăimări, prin batjocură și necinstiri, prin răstignirea omului vechi. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă să cunosc voia Ta, cu ea să mă hrănesc mereu ca să pot fi robul Tău, să pot mărturisi ca și tâlharul: ”Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta.”