Viața Sfântului Nicodim
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învață carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.
Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele.
Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.
Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la mântuirea semenilor săi.
În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.
Iar în anul 1364 trece în Țara Românească și se așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, zidește chilii și biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc ca “după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț”.
Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălțat, de asemenea, la locul numit “Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu același hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești Radu I și Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareț formează o obște renumită de zeci de călugări, ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste pe valea Tismanei și pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câțiva călugări minuați, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el și întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos, din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.
Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni și putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe și nenumărate minuni, cât a trăit în viață, izgonind diavolii din oameni și tămăduind toată boala și toată neputința. Se zice că a intrat și în foc și a ieșit nevătămat, încât nici chiar de haine și nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.
La bătrânețe, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoință în peștera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune. Numai Duminica și la praznice cobora din peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos și se urca din nou la peșteră.
Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, pentru sfințenia vieții sale și darul vindecării a tot felul de boli. În tradiția mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecați de Sfântul Nicodim se numără și fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câțiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vișina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită și Silvașul de Sus, în ținutul Hunedoarei, cu același hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câțiva ani, unde a și scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.
Ajungând la adânci bătrâneți cu sfințenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viață vremelnică, la viața cerească și nepieritoare, în ziua de douăzeci și șase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plâns de toți ucenicii săi. Sfintele sale moaște s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaștele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros și cu dar izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost scoase și puse în raclă, fiind așezate cu cinste în biserica zidită de el, ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistrița.
După trecere de mulți ani, un domn al Țării Românești, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim și să le ducă în orașul București. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaștele din locașul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaștele și numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim și egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese și fratelui aceluia. Încredințându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale și au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; și se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovnicești cinstite și de mare preț. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puțin, fără numai vasul a-l săruta și a se umple de bunămireasmă duhovnicească.
În acest chip fiind ascunderea moaștelor sfântului, multă vreme se știa taina numai de către egumen și de unul din frații mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmerițe și robii, au rămas moaștele sfântului tăinuite de tot și neștiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că așa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini, prin care și acum se fac multe și nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului și vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul lui. Și țara aceasta, cu rugăciunile și cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzește și se izbăvește. Apoi și Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preț a sfintelor sale moaște, de multe primejdii și bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași este păzită și apărată totdeauna cu grabnică și călduroasă folosința sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfântul Nicodim, ctitorul cel dintâi
și de pe urmă al Tismanei
”S-au ostenit Sfântul, dimpreună cu ucenicii săi, cu truda mâinilor lor și cu inimile arzând de dragostea lui Hristos să înalțe Maicii Domnului casă vrednică de mărirea Ei. Ca niște îngeri în trup silindu-se să plinească deplin voia Împăratului celui de Sus, întruchipând în piatră și în Duh chipul Ierusalimului celui ceresc. Și cei ce s-au petrecut pe aici, de aproape și de departe, cu adevărat și pe drept cuvânt au socotit că lavra aceasta nu are seamăn.
Și totuși… ani îndelungați după plecarea Sfântului la locașurile cerești, locașul său cel iubit a rămas cu totul nezugrăvit. Fără numai oareșice simboluri simple amintind, prin culoarea porfirei, de Sângele cel scump al lui Hristos. Și încolo nimic.
Nu că s-ar fi lenevit călugării în râvna lor, nici că vistieriile domnești ar fi secat ori s-ar fi încuiat zgârcindu-se a mai plini fapta cea bună și frumoasă. Ci că așa era obiceiul pe atunci. Că știau oamenii prea bine că nici jertfa lor, nici viața lor nu se sfârșesc în vremelnicie. Ci și lucrarea și ruga lor se făcea cu chibzuință și în chip nelenevos, însă temeinic și tihnit. Căci toată veșnicia e a Celui ce lucrează prin oameni tot lucrul bun și El Însuși se grijește de plinirea a toate. De aceea, stătea orice biserică nezugrăvită vreme din destul, ca meșterul să-și aștearnă culoarea peste un perete demult zbicit. Și așa a stat și aceasta, încă vreun veac și jumătate de la moartea ctitorului său.
Apoi, vremurile trecând pe deasupra, rău s-a învechit și s-a stricat zugrăveala dintâi, încât după încă vreo două veacuri, un boier de seamă s-a socotit să-și miluiască sufletul său și să înnoiască pe a sa cheltuială pictura Tismanei. Cu mâna unor meșteri de seamă de la Hurezi, în stilul ce-l numim noi azi post-brâncovenesc.
În vremea aceasta, încă și micul paraclis al bolniței înălțat cine știe când se surpase și el și domnul Matei Basarab îl va fi înnoit ca semn de recunoștință că scăpase ascunzându-se aici de vrăjmașii și urmăritorii săi.
Și peste toate acestea, încă vreo două-trei veacuri s-au așternut. Până ce trei închinători plini de râvnă au pășit pragul Tismanei. Veniți tocmai din Prilepul de obârșie al Sfântului, s-au pornit cu osârdie pe urmele lui, căci unul dintr-înșii era iconar. Și chipul Sfântului pe care cu mâna sa l-a închipuit în icoană izvorâse mir.
Și nu s-au uluit așa tare de minunile Sfântului pe care le-au auzit din gura noastră, cât s-au minunat de zugrăveala de pe pereți. Care noi, știind-o târzie cu mult, nici n-am socotit că-i va interesa atât. Dar pictorul întruna zicea în graiul său : Tak Ohrid! Și privea roată-roată la pereți, mutându-și ochii de la un chip de sfânt la altul. Și iar și iar zicea: Tak Ohrid! Tak Ohrid! De parcă altă vorbă nici nu mai știa.
Ohrid… Ohrid… Centrul lor episcopal, de atunci, din vremea Sfântului și până în zilele noastre. Dar tak? Ce o fi tak? Abia-abia potolindu-și uimirea, ne-a lămurit: exact, exact ca la Ohrida. Biserica noastră cu zugrăveala ei neîndoielnic veche și de mare preț, dar săvârșită la două veacuri după plecarea Sfântului la Cer, este, o aflam și noi acum, întocmai ca la Sfântul Nicodim acasă.
Și nu am apucat să ne dumirim prea bine ce o fi cu asta, că, ajunși cu povestea la bisericuța bolniței de care am pomenit mai sus, așezată sub ocrotirea Sfântului Mare Prooroc Ilie Tezviteanul, pictorul nostru s-a pornit iar a se uimi și a se închina. Că și acolo, în Prilepul lor, și al Sfântului, biserica din sat are hramul Sfântului Ilie. De unde să fi știut voievodul nostru una ca asta? Că nici noi până acum nu o știusem.
Dar peste capetele noastre, învăluindu-ne în zâmbet, am simțit duhul neobosit al Sfântului Nicodim, ctitorul cel dintâi, cel de la mijloc și cel din urmă al lavrei. Care ca o slugă bună, nu a încetat a se îngriji de ascultarea ce i s-a încredințat, de a înălța lavra aceasta spre cinstirea Maicii Domnului său.
Iar acum, în vremea din urmă, a socotit ca un părinte bun a ne-o vesti și nouă. Cu puțină vreme înainte de a începe și noi un rând de lucrări de întărire și refacere a cetății pe care ne-a dat-o în grijă, să ne mântuim în ea și să o predăm mai departe altor generații de monahi. Ca să pricepem, de câte ori om da de greu, că mâna ce zidește și ochiul ce veghează și gândul ce ocârmuiește e, astăzi, ca și atunci, al lui.”
– articol preluat de pe site-ul oficial, Minunile Sfântului Nicodim de laTismana –
Minunile Sfântului Nicodim
”(…)S-a dus departe vestea despre tămăduirile săvârșite de Sfântul. Încât și Sigismund, împăratul Ungariei a aflat.
Că avea împăratul o rudenie a sa, o tânără ce era chinuită de un duh necurat din copilăria ei. Și încercase, sărmanul, să o tămăduiască în fel și chip. Umblase pe la toți doctorii cei mai de seamă, încă și pe la vrăjitori, în durerea lui cea mare socotind că poate la ei își va afla alinarea. Dar în zadar.
Și spun unii că un ostaș din garda împăratului ar fi fost român de neam și că acela ar fi luat îndrăzneală și ar fi vestit stăpânului său despre Sfântul.
Și împăratul a trimis să cheme pe Sfântul la sine, dar prin rânduială dumnezeiască, din pricina bătrâneții, și a unei boli, Sfântul n-a putut da ascultare poruncii împărătești. Așa că împăratul a trecut cu vederea toate și a pornit el însuși spre mănăstire.
Dar numai ce a ajuns alaiul împărătesc la poalele stâncii, că fata a fost scuturată cu putere de duhul cel rău. Care, strigând că nu mai poate merge mai departe din pricina Darului lui Dumnezeu ce sălășluiește în răul bătrân Nicodim, a trântit-o la pământ și, lăsând-o ca moartă, s-a dus.
Și mulți socoteau că a și murit. Dar nu după multă vreme, tânăra s-a ridicat de la pământ deplin sănătoasă și a început a mulțumi Domnului și Sfântului Nicodim, cu darul căruia s-a vindecat.
Toți cei care văzuseră cu ochii lor vindecarea fetei au dat slavă lui Dumnezeu. Toți au auzit numele Sfântului Nicodim rostit de duhul cel rău, și mai apoi de tânăra prințesă.
Și totuși, vrăjmașul văzându-se biruit, a aruncat cu disperare orbească ultima săgeată, cea care de atâtea ori l-a scos biruitor în inimile oamenilor. A strecurat în mintea împăratului îndoiala: dacă, totuși, nu călugărul este pricina vindecării? Poate că fata s-ar fi vindecat oricum… Dumnezeu poate lucra El însuși, fără să aibă nevoie de unul și de altul. Cine zice că numaidecât rugăciunea sau sfințenia acestuia au făcut-o sănătoasă?
Și a poruncit tuturor să nu pomenească nimic despre boala și mai ales despre vindecarea fetei. Au urcat în liniște către mănăstire. Nu-și anunțase venirea și, răvășit de întâmplarea minunată și de gândurile amestecate ce-l frământau, a hotărât nici să nu mai dea vreo veste. Să-i afle pe călugări așa cum sunt ei, să-i ia prin surprindere.
Surpriza, însă, avea să fie din altă parte decât cugeta împăratul. Căci la poarta de sus, obștea îl aștepta în veșminte de sărbătoare și cu făclii, după toată rânduiala cuvenită rangului său.
Și nici n-a apucat Sigismund să se mire de asemenea întâmpinare, că Sfântul, înștiințat pesemne de Sus de toate cele petrecute, l-a salutat cu smerenie: Să trăiești întru mulți ani, împărate, și să dai slavă lui Dumnezeu pentru vindecarea fetei!
Sigismund a rămas în mănăstire mai multe zile, dimpreună cu toată suita sa. Avea să aibă aici și o întrevedere cu Mircea cel Bătrân. Dar deocamdată, ca om căuta cu o privire iscoditoare la cele făcute de călugărul acesta despre care nu știa ce să creadă.
Tot veneau oameni la el, bolnavi fel și fel. Și plecau deplin sănătoși.
Curios lucru! își spunea împăratul, dar viermele îndoielii nu înceta a-l măcina pe dinlăuntru. Vedea și iar vedea lucruri minunate. Vedea că monahii își duc viața după o rânduială a lor. Și cu mintea încețoșată de gândul pe care-l primise, tot nu putea pricepe ce o fi cu toate astea…
Și atunci și-a zis să pună omul la încercare, să vadă ce poate ieși din el.
Băgase de seamă că mănăstirea are mai la vale o crescătorie de păstrăvi. Și că afară de pește, carne de nici un fel nu se pomenește la ei. Că nu este îngăduit monahului să mănânce carne, așa le pusese Sfântul rânduială precum și el învățase din Muntele cel Sfânt unde primise chipul îngeresc.
Așa că a chemat împăratul pe bucătarul său și i-a poruncit să facă rost de unde știe de niște purcei și să-i gătească cum s-o pricepe mai bine. Și să-i aducă la masă, în vase acoperite, precum se cade la mesele cele mari.
Iar în vremea mesei, împăratul a zis către Sfântul Nicodim, mai înainte de a se descoperi mâncărurile toate: Binecuvintează, părinte, acest păstrăv!
Și, minune mai mare înainte de săvârșirea minunii, că Sfântul nicidecum nu s-a mâniat pentru obrăznicia aceasta și pentru înfruntare, măcar că știa prea bine ce ascund vasele cele acoperite. Și cu blândețe, și cu dragoste, dorind a câștiga acest suflet pe care-l vedea luptat de gânduri vrăjmașe, a răspuns: Păstrăv ai zis, împărate, păstrăv să fie!
Și descoperindu-se vasele, s-a pomenit împăratul cu păstrăv înaintea ochilor. Deși știa, știa sigur, ce poruncise cu strășnicie să fie în vase! Și de strășnicia sa, sărmanul bucătar niciodată nu ar fi cutezat să-și râdă.
Totuși, Sfântul… poate că râdea în sinea sa. Nu batjocoritor, nici mulțumit ca de o farsă reușită. Ci de bucurie, că încet-încet, sufletul acesta se prindea tot mai bine în năvodul Împărăției cerești.
La minunea cu păstrăvul, răbdarea împăratului a ajuns la un sfârșit. N-a mai putut suferi îndoiala. Gândul tot îi spunea că monahul acesta e un înșelător, că nu-i adevărat tot ce vede, că: uite, uite cum își râde de el! Cu vindecările, putea să aibă vreun meșteșug, tot s-a gândit, dar cu păstrăvul cum o fi reușit?!
Atunci, prins în menghina gândurilor, a hotărât să se lămurească. De-a binelea!
Am văzut, părinte, zise el, că multe și minunate lucruri poți face. Iată încă și minunea aceasta pe care noi cu toții am văzut-o aici la masă. Am dori să vedem de la sfinția ta, încă o dovadă, mai limpede, despre puterea cu care le faci. Am auzit noi că aceia de o credință cu tine, de sunt sfinți, pot chiar și în foc să stea și să rămână întregi și nevătămați. Și dacă nu cumva te temi, am voi și noi să te vedem trecând o încercare ca aceasta, ca să ne putem încredința desăvârșit de îndrăzneala ce o ai la Dumnezeu. Și cu făgăduință îți făgăduiesc că de vei ieși cu bine, eu însumi mă voi boteza în legea ta și de mult bine te vei învrednici de la mine.
Dar de vei cuteza a te împotrivi poruncii mele, și nu vei voi să te supui încercării, mult vei pătimi de la noi, pentru necinstirea adusă unei fețe împărătești înaintea atâtor oameni slăviți. Nu numai tu, ci și cei de un neam și de o credință cu tine, căci avem putere din destul a face aceasta. Și de vei cerca și vei fi biruit, neizbutind să faci dovada ce ți-o cerem, iarăși mânia noastră se va revărsa peste toți ai tăi. Ca să se învețe tot omul a nu lua în râs pe stăpânii lor, cărora mai vârtos se cuvine a le aduce cinste cu bună cuviință.
Și iarăși, nu s-a uitat Sfântul la înfricoșările cele cumplite ale împăratului, el care o viață întreagă slujise Împăratului celui ceresc. Nu s-a temut de focul cel material care era împreună slujitor cu el Ziditorului a toate. Ci nesocotind înfruntarea acestui om lumesc și ispitirea lui cea îndrăzneață, a cerut o noapte de răgaz. Silindu-se să câștige sufletul lui.
Și s-a rugat.
A doua zi, în fața bisericii, în mijlocul curții și a toată mulțimea, sub ochii împăratului și ai lui Mircea, domnul țării, care venise și el, s-a încins un foc mare pentru încercarea ce se hotărâse în ajun.
Sfântul a venit netulburat în priveliște, împreună cu diaconul Antonie, ucenicul său cel mai de aproape, copilul ce odinioară îi arătase locul Cascadelor și care mai apoi se făcuse monah sub povățuirea sa. Înveșmântați în odăjdii frumoase, ca pentru un mare praznic, și având cu ei și o cădelniță, au pășit fără teamă în flăcările mai înalte decât creștetele lor.
Și dogorea focul pe cei ce priveau de nu se puteau apropia. Iar Sfântul și ucenicul său stăteau în mijlocul văpăii nevătămați. Și au ieșit din foc fără să li se ardă chiar și un fir din părul capului lor. Și iarăși au intrat în flăcări, de multe ori, petrecând cu totul câteva ceasuri bune în dogoreala aceea.
Iar la sfârșit de tot, ca să risipească deplin tot gândul de îndoială ce sfredelise sufletul împăratului și care iarăși amenința să-l ia în stăpânire, a luat sfântul colțul veșmântului ce-l purta și l-a atins de flăcări numai puțin, iar acesta s-a pornit a arde. Măcar că până atunci se păzise neatins. Și se păstrează acest veșmânt în mănăstirea sa până astăzi, ca un odor de mare preț.
Și cu aceasta s-a încredințat împăratul desăvârșit. Și, cum mărturisește întâia raclă în care s-au adăpostit moaștele Sfântului, a primit Sfântul Botez, primind numele de Matei, și având ca naș pe Mircea cel Bătrân.
Și a urmat apoi a dărui mănăstirii și o cădelniță de aur și alte multe înlesniri și danii, necălcându-și cuvântul său împărătesc. ”
extrase de pe site-ul oficial, Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana