Maica Vartolomeea

Monahia Vartolomeea Popovici, maica pustnică de la Cioclovina de Sus, așa cum era cunoscută, a trăit în mijlocul nostru cu multă discreție, cu o simplitate care ar fi făcut un necunoscut să treacă pe lângă sfinția sa fără să se oprească sau să îi acorde atenție. Un trecător grăbit, așa cum suntem toți uneori, nu ar fi știut cu cine se întâlnește sau lângă cine trăiește. Deși toată ființa ei radia de o inefabilă distincție și noblețe – avea și o frumusețe aproape imperială -, în toate manifestările ei maica Vartolomeea era atât de firească, încât atât de ușor puteai să ratezi clipa întâlnirii, clipa convorbirii, clipa în care inima ei se deschidea pentru a oferi un zâmbet sau un cuvânt de mare importanță. Nimic din ceea ce făcea maica Vartolomeea nu era făcut la întâmplare și nimic nu era lipsit de însemnătate. În fond, cine era ea? O persoană. O persoană care toată viața a privit spre Hristos, s-a mișcat spre El, prin încercări și greutăți L-a urmat pe cale și L-a iubit cu toată puterea și delicatețea sufletului său. Timpul și experiența trăite lângă sfinția sa ne-au făcut să înțelegem mai bine, să fim mai cu băgare de seamă și să ”prindem” din zbor momente petrecute împreună, cu toată profunzimea lor de duhovnicie și de viață.  Am descoperit-o treptat, din gesturi, din priviri, din tăcere cel mai ades, și mult mai târziu din cuvinte. Cine a cunoscut-o pe maica Vartolomeea, va fi păstrat pentru totdeauna în suflet mireasma întâlnirii cu sfinția sa, și conștiința că un asemenea om nu se uită niciodată.

Nu pentru neuitare, ci ca o celebrare, inaugurăm site-ul official al Maicii Vartolomeea Popovici, omul iubirii, care ne-a lăsat o imensă moștenire duhovnicească, atât prin viața ei sfântă cât și prin bogăția de manuscrise păstrate la Cioclovina de Sus, un tezaur scris la care maica a lucrat vreme de peste 40 de ani.

Câtă vreme am trăit lângă maica Vartolomeea, nu ne-am gândit să scriem sau să vorbim despre sfinția sa. Nu ne-am făcut planuri, viața s-a scurs în firescul ei și tot ce era de spus se trăia, trăiam clipa în prezența celei pe care o iubeam și care, la rându-i, ne iubea, simplu și adevărat, mai mult din tăceri decât din cuvinte. Poate că nici nu am știut că am iubit-o, trăiam iubirea fără să știm că e acolo, și iubirea ne trăia pe noi. Abia după ce maica Vartolomeea a trecut la Domnul și am învățat să trăim cu absența așa cum făceam cu prezența, am început să știm. Acum, când dragostea a rămas aceeași, dar învăluită într-un dor mai mare ca altădată, maica Vartolomeea continuă să ne vorbească, prin cuvinte de ieri și de azi, prin pilda vieții ei, și mai ales prin dragostea ei vie, care ne însoțeste încă. Știm că acest încă este prezentul continuu al veșniciei, veșnicia Dragostei, și că fiecare clipă care trece ne duce mai aproape de ea. Între timp… scriem, mai vorbim, și învățăm să ținem ”puntea” sus, adică rugăciunea care ”leagă Cerul de pământ și pământul de Cer”. Ne întâlnim la jumătatea drumului. Sau poate că, de multă vreme, de când a plecat, maica Vartolomeea călătorește cu noi pe cale, așa cum iubea, în tăcere. Cum de nu am înțeles mai dinainte? Oare nu ardeau în noi inimile noastre?