Privind în urmă, la povestea vieții maicii Vartolomeea, la amintirea chipului ei drag și la tot ceea ce am cunoscut legat de persoana sfinției sale, îmi pare că memoria îngână de la sine o melodie ce nu se poate exprima în cuvinte, un poem cu graiuri tainice, împletite din tăceri și murmur de rugăciune, un cântec al îngerilor și al oamenilor, un imn al întâlnirii dintre cer și pământ, în străvezimea lor de la facerea lumii. Viața maicii Vartolomeea, petrecerea ei în Dumnezeu, însuflețirea și starea de har pe care le-a păstrat până la sfârșit, puterea și gingășia ei în iubire, în credincioșie, în încredințare, constituie nu doar pagini de Filocalie, ci și ecouri din Cântarea Cântărilor. Contemplând icoana maicii, nu poți decât îngenunchea în fața înțelepciunii și a negrăitei iubiri a lui Dumnezeu cu care a creat pe om, dăruindu-i distincția chipului Său și asemănarea, năzuința de a-L cunoaște și putința unirii cu El.  

Viața maicii Vartolomeea a fost viața mănăstirii.

Povestea maicii Vartolomeea se scrie în suntetul pașilor ei călcând pe urmele Sfântului Nicodim în Lavra Mănăstirii Tismana, în bătaia clopotului măsurând trecerea și înveșnicirea timpului, în glasul îngemănat al obștii intonând imnurile de slavă aduse lui Dumnezeu și sfinților, în taina de nepătruns a dumnezeieștii Liturghii, în frumusețea negrăită a bisericii, cu sfinții coborând lin de pe frescă pentru a îmbrățișa fiecare suflet pelerin, în zborul plin de grație al lăstunilor, care se întorc an de an la cuiburile lor de sub streșinile bisericii. De acolo, generații și generații de pui pornesc cu curaj să învețe și să se desăvârșească în arta zborului. Una din binecuvântările lavrei, acest aerodrom gingaș, cu vecerniile și utreniile lui de triluri, săgetând cerul albastru de dimineață și amurgurile trandafirii, umple viața mănăstirii de bucurie și de farmec. Maica Vartolomeea era îndrăgostită de viața de mănăstire. O spunea cu tărie la optzeci de ani, și o trăia în necuprinsul ființei ei, cu aceeași intensitate cu care trăia dragostea pentru Dumnezeu. 

Viața maicii Vartolomeea a fost viața pustiei.

Povestea maicii se compune din sunetul pașilor ei urcând poteca de la schit, ca odinioară Sfântul Nicodim – suind la peștera din stâncă, din liniștea pădurii, din cântecul păsărilor care străbat pustia, din mișcarea ierbii și a florilor întâlnind razele de soare, din cânturile vântului, molcom sau năvalnic, întovărășind zilele și nopțile de rugăciune ale maicii, din tăcerea vârfului de munte, străjuit de biserica Schimbării la Față și coliba suspendată între cer și pământ. Maica Vartolomeea asculta mereu pustia. O cunoștea și o iubea, o simțea, o înțelegea așa cum înțelegi o persoană iubită. Ea însăși se simțea înțeleasă și primită de brațele pustiei.     

Viața maicii Vartolomeea au fost oamenii.

Maica Vartolomeea ne-a lăsat moștenire, alături de marea ei dragoste pentru Dumnezeu, o iubire imensă față de oameni. Ea însăși ne spunea, în glumă serioasă, că lucrează la Ambasada Iubirii, adică trăia în slujba Iubitorului de oameni, de la Care învățase cum se cuvine să te apropii de lucrul mâinilor Sale. Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima… Maica a strălucit nu doar prin excepționalitatea vieții ei, ci mai ales prin această cinste adusă chipului nemuritor al lui Dumnezeu ascuns în fiecare om. Trăind în preajma ei, harul se transmitea cu ușurință, după principiul vaselor comunicante. Din limpezimea gândului ei curat se revărsa și în noi descoperirea acelei frumuseți ascunse în oamenii obișnuiți, pe care prea des suntem tentați să îi trecem cu vederea, și conștiința plină de responsabilitate a valorii vieții fiecărui om, în unicitatea și misterul ei ireductibil.  

Deși a fost o sihastră prin vocație, viața maicii Vartolomeea s-a împletit mereu cu cea a oamenilor. Oamenii o căutau, îi aduceau apă, îi cereau sfatul și rugăciunea, iar acest lucru o umplea de sens și insuflare. Cel mai mult iubea maica să se roage pentru oameni. Ivirea lor la schitul Cioclovina avea ceva din bucuria bunelor vestiri pe care le aducea porumbelul lui Noe. În întâlnirea cu ei, maica Vartolomeea înflorea, se schimba la față – în sensul taboric al cuvântului. Pentru ea, fiecare om era o întâlnire cu Hristos. Oamenii au urmat-o în singurătatea muntelui, cu durerile și necazurile lor, iar ea îi primea întotdeauna cu neobosită dragoste. Uneori tânjeam și noi, surorile, după disponibilitatea și revărsarea de inimă pe care o avea maica cu străinii, ne miram de strălucirea ochilor și de zâmbetul care înflorea pe chipul ei de câte ori îi întâmpina, de tandrețea cu  care îi îmbrățișa, de cuvintele care izvorau din ea, de întreg felul ei de a fi în compania lor. Părea că acolo se petrece ceva tainic, ceva misterios, unde noi nu puteam pătrunde. Era îmbrățișarea Cirineului. De-a lungul vieții, durerea maicii s-a împletit cu durerea oamenilor, suferința lor s-a întâlnit cu a ei, și până la ceasul de pe urmă, din această întâlnire maica Vartolomeea a primit putere pentru a purta crucea până la sfârșit. Delicatețea acestor întâlniri dăinuie și acum în ecoul unui clopot mititel, străjerul Schitului Cioclovina. Cât timp a viețuit la schit, maica obișnuia să tragă clopotul în cinstea fiecărui pelerin, cu voioșie la venire, și vesel-trist la plecare. Trist, pentru că era semnul despărțirii, vesel – pentru credința că viața aceasta nu reprezintă finalul, ci făgăduința unei revederi, în veșnicia vieții lui Dumnezeu.

Viața maicii Vartolomeea a fost Dumnezeu.

Chiar și pentru persoana cea mai “cu picioarele pe pământ”, întâlnirea cu maica Vartolomeea aducea ceva din altă lume – un “loc” al veșniciei, al ființării lui Dumnezeu. Deși în rutina ei duhovnicească era un vultur de luciditate și trezvie, persoana maicii emana și o sensibilitate care părea să își întindă aripile dincolo de lume, ca un instrument acordat pentru o lucrare ce începe, dar nu se epuizează în viața pământească.  Tocmai de aceea,  evenimentele vieții le traducea în cheia unei pronii a lui Dumnezeu față de om, dar și a unei mișcări a omului către Dumnezeu. Nimic nu face Dumnezeu cu omul, fără om. Această Întâlnire a omului cu Dumnezeu, în luptă uneori, în încordare, în dragoste, în deznădejde, în așteptare și răbdare, era preocuparea ei de căpătâi, taina, frumusețea, măreția și sensul călătoriei duhovnicești. Sub ochii albaștri, scânteietori, maica Vartolomeea ascundea un asemenea călător ( în sensul metanoiei) experimentat, un pilot iscusit în arta zborului duhovnicesc, o pasăre de foc care cunoscuse și limpezimea ceasurilor de pace, și cerul de purpură al cetății sub asediu.

Deși era o ascetă minunată, dedicată total țelurilor vieții creștine, o iubeam nu atât pentru “performanțele” ei monahale, demne de considerații hagiografie, cât pentru umanul din ea, subțiat, dar nu anulat în relația ei cu Dumnezeu. Maica Vartolomeea radia o umanitate profundă, sensibilă la durere și suferință, cu disponibilitate pentru bucurie, pentru umor, pentru joacă, plină de discernământ, capabilă de mari încordări duhovnicești, dar și de sinceritate în raport cu propria neputință, înțelegătoare față de neputința omenească, capabilă de jerfă, dar neridicând ștachete înalte pentru cei din jur, alergând mereu la țintă dar și căzând sub cruce, însuflețită de har, dar și supusă căderii –  pe care o trăia cu toată complexitatea de emoții și stări specifice,  receptivă la viața și nevoile celorlalți, înțeleaptă și copilăroasă, haioasă din cale afară, inteligentă și visătoare, însetată de scris (a scris peste 40 de manuscrise), avidă de lectură (jurnalele ei sunt pline de referințe la cărți și scriitori din toată lumea, de la Dostoievski la Emil Cioran, de la Filocalie la Formula As), iubitoare de liniște, bucuroasă de companie, interlocutor plin de farmec, ascultător desăvârșit, îndrăgostită de viață și de dragoste, iubind și iertând cu aceeași  generozitate. Era un om cu vedere duhovnicească, avea ochi pentru frumos, se apropia de om cu evlavie și respect, cu teamă sfântă, cu delicatețe, așa cum te apropii de o comoară ascunsă.  În scurtele răgazuri petrecute în prezența maicii Vartolomeea, oamenii trăiau lăuntric această minute, frumusețea sufletului lor ieșea la lumină ca răspunzând unei chemări de taină. Oricât de adâncă ar fi fost rana păcatului, oricât de zdrobit ar fi fost omul care se afla în fața ei, știa – prin cuvânt sau tăcere, printr-o privire, printr-o rugăciune mută sau un suspin, să trezească acele resorturi misterioase care ridică sufletul căzut. Această putere îi venea din experiența proprie a suferinței, din acele deșerturi de durere pe care le străbătuse ea însăși, numai de Dumnezeu vegheată. Ea însăși cunoscuse mila lui Dumnezeu care îl însoțește pe om în asemenea ceasuri înfricoșate. Era de ajuns să te oglindești în ochii maicii Vartolomeea ca să îți recapeți încrederea în viață. Prin ea, îl simțeai pe Dumnezeu privindu-te cu dragoste și încredere. Un zâmbet era suficient ca să insufle curajul unui nou început și făgăduința biruinței ce așteaptă la capătul drumului. Biruința nu este suma succeselor vieții noastre, ci schimbarea lăuntrică ce se petrece în decursul unei vieți și al unei călătorii presărate cu greșeli, în care omul cheamă Numele lui Dumnezeu și așteaptă cu credință plină de dor, asemenea lui Adam, mâna iubită care Îl va trage negreșit din întuneric. Biruința este iubirea lui Hristos trecând prin porțile iadului, în căutarea celui iubit. Mila Ta, Doamne, mă va urma, în toate zilele vieții mele.

Cunoscând și trăind în viața personală realitatea acestei iubiri a lui Dumnezeu față de om – fără margini, fără teamă de suferință, fără ascunzișuri, plină de încredere, eliberatoare și izvorâtoare de libertate-, Maica Vartolomeea a devenit ea însăși un apostol al iubirii, un mijlocitor între oameni și Dumnezeu. Responsabilitatea acestei vocații, departe de a o extenua și a o îmbătrâni, au ținut-o tânără, plină de vitalitate și de entuziasm. Când a împlinit 81 de ani, i-am serbat “majoratul” cu tort și lumânări și am primit de la ea testamentul unei vieți trăite cu revărsare de inimă, preaplinul unei măsuri îndesate, clătinate și cu vârf. – “Trăiți ca să iubiți, iubiți ca să trăiți!“  În ultimii ani de viață, o vizitam la chilia din mănăstire și ne vorbea deschis, așa cum părinții își pregătesc copiii pentru toate aspectele importante ale vieții. “Un pilot se pregătește de plecare.” Așa a trăit maica Vartolomeea, cu sufletul înaripat, mereu gata de zbor, ca îngerul din icoana Maicii Domnului Panthanassa – cu o aripă ridicată, tremurând de nerăbdare să pornească în întâmpinarea Împăratului Ceresc, să își aducă ofranda de dragoste, pentru semeni și pentru sine.

Așa a murit maica Vartolomeea, omul lui Dumnezeu, și al nostru.

Omul lui Dumnezeu, albit de rostogolirea timpului, sprijinit în toiag, calcă pe pământ, dar în taină, pasul lui străbate cerul. Toiagul lui desparte marea. Cojocul lui se face punte între cer și pământ. Sus să avem inimile!, par să ne spună acești titani ai doririlor duhovnicești, a căror viață e un imn de slavă închinat lui Dumnezeu. Cu discreție, semnul adevăratei nobleți, cu delicată dragoste, urma întâlnirii lor dăinuie ca o atingere sfântă în viața celor ce i-au cunoscut sau urmează să îi cunoască. Urma cerului. Urma degetului dumnezeiesc scriind pe pământ.